Ma cheama Adam

Ma cheama Aram – este o carte clasica, al carei autor se numeste William Saroyan (Editura: Tineretului,  Anul publicării: 1968). Merita citita.  Si m-a inspirat sa exprim ceva: relaţia noastra strânsă cu Adam, ca stramos (respectiv Eva). C.S. Lewis pomeneşte în Leul, Dulapul şi Vrăjitoarea de fiicele Evei şi fiii lui Adam. Este o denumire generica interesanta. Ne aduce aminte ca, in definitiv, nu suntem chiar asa de diferiti de ei.

Ce suntem noi, erau si ei. Aceleaşi inclinaţii, talente, aceeaşi soartă. Din cauza aceasta Biblia este aplicabila tuturor, e permanent relevantă. Omul este acelasi, Dumnezeu este acelasi. Si planurile lui Dumnezeu.

Liviu Olah – obituary

Se duce, incet, generatia parintilor nostri, cei care acum sunt in a saptea decada a vietii. Intre ei, Liviu Olah a fost un evanghelist de exceptie, prin care Dumnezeu ne-a vorbit tuturor celor din Romania comunista, in anii 70-80. Daca Iosif Ton era vocea teologiei evanghelice, cu studiile sale in strainatate, daca Marcu Nichifor era vocea spiritualitatii evanghelice carismatice, ajunsa la noi din vremurile interbelice, Liviu Olah reprezenta o spiritualitate noua, moderna, a credinciosilor baptisti din Romania.

El a inteles ca intr-un veac in care informatia era mult ingradita, evanghelizarea nu ar fi mers inainte prin exercitii de comunicare inteligenta, teologica, ci prin sfintire personala si avant in ascultarea de Dumnezeu, prin dragoste si rugaciune. In privinta aceasta el a fost cat se poate de evanghelic, de baptist, intr-o lume ortodoxa, in care sfintenia personala este destul de rara, in orice caz, nu un fenomen de masa.

In al doilea rand, el a predicat, cum ziceam, foarte modern. Cand il ascultai, si l-am ascultat de multe ori, vedeai altfel lumea spirituala, cosmosul, planeta, continentele, prin ochii contemporanilor si printr-un limbaj extraordinar de actual. Dumnezeu era Dumnezeu tatal, tatal cosmosului, creatorul care pentru credinciosi era “taticul” (avva). Ascultatorii auzeau apoi despre Satan care era domnul intunericului, printul intunericului, si care era mereu infatisat ca invins si dezbracat de putere inaintea lui Dumnezeu: credinciosul din vremea aceea se simtea incurajat si entuziasmat sa traiasca in victoria lui Dumnezeu si se simtea aproape de El, in grija celui care a creat cerurile si pamantul. Ascultand evanghelia vestita de L. Olah te simteai, in acelasi timp extraordinar de integrat in lumea prezenta. Olah vorbea relativ usor despre stiinta, despre evenimentele lumii moderne, simteai ca lumea prezenta era sfintita, ca temeliile ei erau aceleasi cu ale mesajului biblic, te simteai acasa in batalia si in istoria mantuirii, nu strain si exilat, cum doreau comunistii sa ne simtim (asta nu inseamna ca apostolul Petru nu are dreptate cand spune ca suntem straini si calatori in lumea aceasta). Liviu Olah a detronat limbajul de lemn (generat adesea de rutina amvonala si de cea academica, in seminarii), intr-un mod categoric, si a adus o adiere proaspata de evanghelism actual, contemporan, la nivelul ascultatorilor. Ar fi bine ca mai multi predicatori contemporani sa prinda spiritul libertatii si bucuriei, al voiosiei cu care predica Liviu Olah.

In al treilea rand, cum multi au sesizat, el a fost un om de viziune, care a transmis duhul acesta multor altora: el se ruga pentru timpurile cand evanghelia se va vesti pe stadioane, la radio si la tv, cand libertatea vestirii va fi cu mult mai mare. In privinta aceasta, daca I. Ton visa scoli si influenta academica, L. Olah visa predicare si influenta in mass-media a crestinilor. Probabil ca acesta este punctul in care generatia noastra trebuie sa ceara cu intensitate, in rugaciune: Doamne, da-ne o viziune a lumii care va sa vina, a domniei Tale, a cresterii imparatiei tale!

Fara o viziune de anvergura, Biserica este slaba. Prin puterea Duhului, matura, cu viziune si dragoste, lucrarea Bisericii schimba lumea in care traim. Liviu Olah, multumim pentru dragoste si focul sfinteniei, si al predicarii, pentru slujirea de o viata. Domnul sa-ti ridice urmasi spirituali pe masura!

Trupul tau este al Domnului

Una din afirmatiile cele mai interesante din NT, cele mai surprinzatoare, este cea din 1 Corinteni 6:13, “Trupul este pentru Domnul şi Domnul este pentru trup”.  Contextul ne lămureşte un pic asupra inţelesului, dar nu suficient de mult. Trupul îi aparţine Domnului, cu Domnul trebuie să fie în legătură, nu cu o prostituată, aşa spune în 12-13. Interesul Domnului pentru trup este afirmat, apoi, în v. 14: Domnul va învia acest trup, este interesat în recuperarea sa, în aducerea lui la un nivel superior, la nivelul unui trup spiritual (1 Cor. 15). De unde acest interes al lui Dumnezeu pentru trupul uman? Care sunt implicaţiile acestui interes? În ce fel trupul este pentru Domnul şi Domnul pentru trup?

Pe deoparte, interesul poate veni din faptul ca omul este făcut după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu. Dumnezeu i-a suflat duh de viaţă (sau Duh de viaţă…). Deci, trupul uman este o creaţie specială, un proiect al lui Dumnezeu, făcut cu destinaţii speciale, cu perspective deosebite. Apoi, vedem că Dumnezeu s-a întrupat într-un astfel de trup. Isus, Fiul lui Dumnezeu, a primit un astfel de trup, îl are acum într-o formă înviată, glorificată, şi stă la dreapta Tatălui. A doua persoană din Trinitate stă la dreapta Tatălui, Dumnezeu adevărat din Dumnezeu adevărat, dar şi om adevărat, cu un trup adevărat. Domnul Isus se declară frate cu noi, cf. Evrei 2:11-18, şi între motive este tocmai împărtăşirea aceasta cu umanitatea, prin faptul că a primit un trup ca al nostru, dintr-al nostru (naşterea din fecioara Maria).

Trupul ar trebui folosit, deci, într-un mod care să îl slavească pe Dumnezeu. Într-o căsătorie după voia lui Dumnezeu, de exemplu. În performanţe gimnastice frumoase. În performanţe intelectuale remarcabile. În acţiuni inteligente, curajoase. Poate, în confruntări pentru dreptate… În viaţă sfântă. Cu un regim alimentar echilibrat. Nu târât în comportamente josnice, sau acţiuni păcătoase. Nu în beţii, nu în adulter. Nu în activităţi pornografice. Trebuie trupul admirat? Desigur, merită toată admiraţia. Faptul că arta găseşte în trupul uman unul din subiectele cele mai interesante este un reflex corect şi ireprimabil de admiraţie faţă de una din cele mai frumoase, mai remarcabile creaţii ale lui Dumnezeu. Aşa cum munţii sunt frumoşi, cum marea este frumoasă, aşa cum o floare sau un copac sau un râu este frumos, şi chiar mai mult, este corpul omenesc. Cine, însă poate admira frumuseţea deplină a corpului omenesc? Doar Dumnezeu. Pentru că el îi cunoaşte secretele, posibilităţile, perspectivele. Apoi, şi noi putem fi printre admiratori, deşi nu putem sesiza toate aspectele sale glorioase (pe de altă parte, noi ştim şi lipsurile sale actuale, într-un mod foarte personal). Noi nu putem absorbi toată gloria lui, însă. De aceea, ar trebui o oarecare reverenţă. Admiră operele de artă dar nu dori acces la intimitatea oamenilor, doar la cea a sotului-sotiei tale. Respecta trupurile lor, viata lor, intimitatea lor. Altfel, poti fi absorbit de o forta prea mare şi cazi in dependente artistic-etice (sau neetice) interesante. Singurul care poate pastra un echilibru artistic-etic perfect, în contemplarea trupului uman, este Dumnezeu. Accesul nostru echilibrat la aceasta temă nu poate fi decât parţial. Altfel eşuam în dependenţe sau blazare, sau dispreţ (don-juanii nu îşi pot stăpâni dorinţele; medicii văd nenumărate cazuri de boală şi moarte; stăpânii de sclavi şi conducătorii de lagăre de muncă forţată îşi bat joc de semnificaţia trupului omenesc, de om în sine – care devine doar o marfă, un obiect). Este bine zis, deci: trupul este pentru Domnul şi Domnul este pentru trup. Însă nu înţelegem, încă, toată adâncimea acestei afirmaţii…  

 

 

Ioan 14 şi discuţia despre destinaţii (II)

Răspunsul lui Isus faţă de obiecţiile lui Toma şi Filip (Ioan 14.5ff)  pune din nou pe tapet problema identităţii lui Isus. La Tatăl nu se ajunge pe un drum de câmpie sau de munte, ci Isus este Calea, Adevărul şi Viaţa. El este într-un mod special, în Tatăl, iar Tatăl este în Isus. Identitatea merge până acolo încât Isus spune că cine l-a văzut pe Isus, l-a văzut, de fapt, pe Tatăl. Cred că ucenicii au rămas total surprinşi de aceste cuvinte.  Isus le cere expres să creadă această afirmaţie, cel puţin pentru faptele pe care le face, promiţându-le că ei vor face chiar lucruri mai mari, dacă le cer în numele lui Isus. De fapt, spune el, el va face aceste lucruri mari, la cererea lor.

Aflăm, deci, că Isus are o relaţie deosebită cu Tatăl: sunt unul într-altul şi se văd unul prin celălalt. Mai mult, Tatăl acţionează în Isus, îşi face lucrările sale în Isus (prin Isus). Isus, în acelaşi timp, vorbeşte ceea ce vorbeşte, de la Tatăl, în cooperare cu Tatăl. Avem aici, fără discuţie, învăţătură treimică foarte puternică, deşi limbajul este intuitiv, şi nu unul specializat teologic. Mai înseamnă ceva: mântuitorul Isus nu a lăsat gândirea treimică exclusiv la latitudinea a ucenicilor săi, a Părinţilor Bisericii, care vor veni în timp. El le-a comunicat aceste adevăruri direct, într-un limbaj clar, chiar dacă nu în mod expres treimic. Cap 14-16 vorbesc despre Isus, despre Tatăl şi despre Duhul Sfânt într-un limbaj de întrepătrundere şi conlocuire, şi slujire reciprocă, din care nu reiese altceva decât o co-existenţă veşnică, o egalitate divină, o  interacţiune armonioasă, unită.

Mai aflăm şi că destinul celor credincioşi are un nume: eşti născut din nou ca să faci lucruri mari pentru Dumnezeu.

Viaţă şi ascultare

Când înţelegi că viaţa se sfârşeşte iremediabil în moarte, înţelegi că fiecare act de ascultare de Dumnezeu este un act de mântuire a vieţii.  Doar aşa capeţi un sens care accede la permanenţă. Mântuirea deplină o dă relaţia definitivă, totală, cu Isus Hristos, prin credinţă în el.

Ioan 14 şi discuţia despre destinaţii (I)

Capitolul 14 din Ioan este foarte intens, cum sunt, de altfel, şi alte capitole din această evanghelie. Mântuitorul Isus vorbeşte cu ucenicii săi, cu apostolii, despre sine şi despre ce urmează să se întâmple. Mai întâi, în 14.1-4, le spune să nu li se tulbure inima. În faţa morţii, în faţa persecuţiei, în faţa greutăţilor, inima ţi se poate tulbura. În mod special, la orizont era moartea lui Isus, crucificarea. El le dă soluţia de a crede în Dumnezeu, de înţelege că moartea lui nu este ceva ireversibil ci că se duce la Tatăl şi că va veni înapoi, şi ca sensul morţii lui este pozitiv, deoarece merge să le pregătească ucenicilor câte un loc ca să fie cu el mereu, lângă Tatăl (mone, monai – locuri personale, foarte posibil o paradigma a chiliilor preoţeşti din Templu). Finalul intervenţiei deschide însă o altă problemă: Isus spune că ei ştiu unde merge şi ştiu şi calea acolo, ceea ce, de fapt, este o supralicitare a minţii apostolilor. El împinge voit discuţia într-o direcţie dificilă, greu de sesizat.

Toma şi, apoi, Filip, arată cât de greu sesizabil este mesajul lui Isus. În mod evident, Toma se bazează pe paradigma spaţială, geografică. El obiectează că ucenicii nu ştiu unde, de fapt, merge Isus şi nici calea într-acolo nu o ştiu. Isus obiectează imediat cu o schimbare de paradigmă. În ce-l priveşte pe Dumnezeu Tatăl, calea şi locul nu sunt descrise de o paradigmă geografică. Calea este chiar Isus, care mai este şi adevărul şi viaţa. Toate aceste cuvinte indică o conştiinţă divină deplină. “Nimeni nu vine la Tatăl decât prin mine.” Isus merge chiar un pas mai departe afirmând, surprinzător, că ei deja l-au văzut pe Tatăl. Reacţia promptă a lui Filip arată că ucenicii acceptaseră deja adevărurile despre calea care este o persoană, Isus, şi relaţia cu el (adevărul, viaţa), şi că tainele Tatălui îi captivaseră. Filip însă doreşte un lucru foarte la locul său, care ne indică anume că nu înţelesese foarte bine întruparea lui Dumnezeu în Isus. El vrea să îl vadă  pe Tatăl şi “asta ne va fi suficient!” Ei priveau în direcţia care trebuie, la Tatăl, pentru că acolo va merge Isus, dar nu înţelegeau întruparea, că, anume, Isus este imaginea vizibilă a Tatălui (eikon, cf. Coloseni; character, cf. Evrei).

Cât de aventuroase şi îndrăzneţe erau discuţiile cu mântuitorul Isus! Cât de pasionant era să discuţi cu el! Nu cred că te puteai plictisi! La fiecare cuvânt apărea o dimensiune nouă, extraordinară, care cerea să fie şi ea explorată! De Paşti putem celebra această dimensiune a lui Isus, minunăţia discuţiilor cu El prin care picura vindecătoare, revelaţia divină. Să ştii că moartea nu este un final dureros şi că poţi merge cu Isus să îl vezi şi să fii cu Tatăl, iată o încurajare extraordinară la a trăi!

Apologetica şi limbajul

Apologetica este o problemă de limbaj: adevărurile vechi, eterne, despre Hristos şi despre Dumnezeu, sunt exprimate în limbaj nou.

Pipăirea lui Dumnezeu?

Cum să-l găseşti pe Dumnezeu prin “pipăire” măcar? Parcă Arghezi simţea nevoia de a-l găsi prin pipăire şi de a striga “Există!”, un fel de evrika! al credinciosului (în cazul lui Arghezi, al agnosticului, cf. Psalm: “Vrui, Doamne, să te pipăi pe spinare, Şi mai de-aproape să-ţi dau ghes, Cu recea mea-ncruntată întrebare: De ce nu vruşi să mi te-arăţi mai des?”…). Oricum, cert este că apostolul Pavel este citat în Fapte 17.27 că spune ceva asemănător filosofilor epicurieni şi stoici, anume că Dumnezeu i-a lăsat “să Îl caute pe Dumnezeu, măcar de l-ar găsi, chiar şi pipăind” (ori ”bâjbăind”). Aici Pavel pare că face un joc de cuvinte (iar evanghelistul Luca îl înregistrează cu mare voioşie…) între a pipăi, a bâjbâi – verbul psilafao, psilafeseian, şi câteva demersuri de bază ale civilizaţiei greceşti: rădăcina verbului “a pipăi” era psao – care înseamnă “a atinge”, dar însemna şi “a cânta” (la instrument), dar şi “a face calcule” (psefizo, prin mutarea obiectelor în diverse grupe), sau “a vota” ori “a face legi” (cu ajutorul pietrelor, cu care se arăta votul), etc. Prin aliteraţie, de asemeni, poate fi implicat şi un joc de cuvinte între psao şi psilafeseian şi ideea de cautare a inţelepciunii, filosofia. Pavel este extraordinar de cuprinzător (şi ironic, chiar) în doar câteva cuvinte! Dumnezeu i-a lăsat pe greci să îşi exercite civilizaţia  într-un demers de căutare a divinului care nu înseamnă altceva decât o mare, măreaţă, glorioasă bâjbăire, o pipăire a divinului aparent distant…

Între timp, Dumnezeu este aproape şi se arată în persoana lui Isus, în învierea lui. Doamne, cât de inteligentă poate fi revelaţia Ta! Isus înseamnă nu numai revelarea lui Dumnezeu ci şi confirmarea căutărilor civilizaţiei umane.

O problemă de proiect: recuperarea mandatului…

Omul este un proiect, aşa cum se pare. Un proiect de mare anvergura. Asa se intelege din Geneza. Merită să explorăm un pic destinulul omului din perspectiva acestei idei, în termenii aceștia de proiect.

Astfel, Dumnezeu şi-a început proiectul, creându-l pe om după chipul și asemănarea sa, i-a dat viață din Duhul Sau,  şi i-a dat și un mandat clar: sa crească, să umple pământul şi să îl stapânească (ceea ce includea şi îngrijirea lui, i.e. managementul mediului, grija faţă de animale, etc.). Proiectul ca atare a fost imediat demarat. Limitele mandatului erau puse în viitor, cand acest mandat, probabil primul mandat al omenirii, va fi fost implinit (s-ar putea să existe şi posibilitatea unor alte mandate, în viitor…). Apoi, parte majoră din proiect a fost şi asemanarea cu Dumnezeu – dar se pare că ea nu este doar la nivel individual, ci şi la nivel de omenire – toata omenirea, pe ansamblul ei – ca proiect, este facuta sa fie dupa chipul si asemanarea lui Dumnezeu, sa reflecte chipul si asemanarea Sa. Toti oamenii, la un loc, cu darurile lor si unitatea lor ar trebui, se pare, în acest proiect, să reflecte chipul si asemănarea lui Dumnezeu. In viitor era și evaluarea împlinirii mandatului – iar aceasta, după căderea în păcat, a devenit ”ziua judecății”.

Apoi a intervenit deturnarea proiectului. Diavolul a intenționat să distruga tot proiectul “om”, să preia conducerea lui, să strice relatia dintre Dumnezeu si om. Ce face atunci Creatorul? El intră El insusi in proiect si devine om, intrupându-se prin Isus Hristos. Isus nu face stiinta sau politica revolutionara, dar el mediaza relatia omului cu Dumnezeu: traieste curat, dă învățătură adevărată, se dă pe sine ca jertfă pentru păcatul omului și dobândește dreptul la recuperarea proiectului – nașterea din nou, strângerea unui popor care să fie al lui Dumnezeu. Isus ne intoarce spre noi și spre Dumnezeu, ne redescoperă și ne restituie coordonatele esențiale ale umanității noastre. El este Domnul domnilor. El este confirmat în această poziție maximă de Dumnezeu. Isus vine în inima proiectului, ne salvează, ne umanizeaza, re-umanizează, redefinește ce înseamnă să fii om și ne re-leagă de Dumnezeu. Fără Isus proiectul om a pierdut orice șansă. Cu Isus, proiectul om este recuperat și chiar îmbunătăţit (upgradat?), este pus pe picioare din nou şi, anume, într-un mod glorios. El restaureaza chipul si asemănarea lui Dumnezeu în noi, individual și colectiv, ca omenire. De aceea, suntem legați de el în mod indisolubil. A alege între acceptarea lui Isus și respingerea lui, este totuna cu a alege între restaurarea umanității proprii şi colective, şi rămânerea în ruină – personală şi socială. Aceasta recuperare de proiect va fi evaluată în ziua judecății.

Soluția lui Dumnezeu a venit, deci, în timp ce proiectul se derula deja – dar fusese deturnat. Din punctul acesta de vedere, omenirea merge oricum înainte, spre împlinirea mandatului: ocuparea întregii planete, stăpânirea întregului pământ, îngrijirea lui (mai mult sau mai puţin reuşită). Dumnezeu nu are de gând, se pare, să intervină înainte de atingerea etapelor finale ale proiectului. Fără Isus, acest proiect înseamnă crimă, violență, stăpânirea dictatorilor, venirea şi instaurarea puterii lui Antihrist. Cu Isus, proiectul se reașează pe linia voinței lui Dumnezeu, creând într-o lume depravată un neam de oameni  credincioşi, care trăiesc după voia Lui.

Doamne Isuse, ce bine că ai venit în lumea ta și te-ai dat ca jertfă pentru noi! Glorie ție în veci! Îți mulțumim pentru toate și suntem lipiți de tine ca într-o mare familie, ca în familia lui Dumnezeu, pentru acum şi pentru viitor!

Exodul 2: Moise, Isus, si muntele…

Este clar ca pentru crestini Exodul este o prefigurare a mantuirii prin Isus. Moise il prefigureaza pe mantuitorul Isus. Ca si Isus, el este ales de Dumnezeu, este organizator al preotiei lui Aaron, si are autoritate peste sistemul preotiei levitice, primeste cuvantul (Legea, tablele legii), si le da poporului, incheie un legamant cu poporul, din partea lui Dumnezeu. El este cel ales, singurul prin care Dumnezeu vorbeste si cu care vorbeste direct. Ceva interesant: Exod 33 spune ca Domnul accepta sa i se arate lui Moise, sa-i arate slava sa – dar nu din fata, ci dinapoi, ca sa nu moara. Moise e singurul om caruia Dumnezeu ii arata slava sa.

Dar ceea ce este mai interesant este ca Domnul i se adreseaza asa lui Moise: 3.19. Domnul a raspuns: “Voi face sa treaca pe dinaintea ta toata frumusetea Mea si voi chema Numele Domnului înaintea ta; Eu Ma îndur de cine vreau sa Ma îndur, si am mila de cine vreau sa am mila!”.

Se pare ca Moise vorbeste cu Isus, aici, iar Domnul (Isus) ii spune ca va chema numele Domnului (al lui Dumnezeu Tatal)! Ar fi prima intalnire dintre Moise si Isus, pe munte! Isus este sus, Moise este jos. La muntele schimbarii la fata, in NT, are loc a doua intalnire: Isus este jos si Moise este sus (Moise si Ilie vin din slava sa se intalneasca cu Isus, Fiul intrupat al lui Dumnezeu).