Cugetari despre abordarea ideologica sau biblica a unitatii unei Biserici

Unitatea Bisericii este un subiect interesant si foarte atractiv. Pot exista diverse cai de abordare a principiilor si exigentelor unitatii.

Ne-am putea imagina, ca exercitiu, ca exista abordari teologice si abordari ideologice ale unitatii. Am putea chiar incerca o definitie: demersul ideologic promoveaza un program de unitate sociala, sufleteasca, bazat pe ideologie, in timp ce demersul teologic biblic, promoveaza o unitate bazata pe valori spirituale, de credinta si etice, de tip biblic. Mai departe, ne-am putea gandi la cateva exemple.

Ne putem imagina, astfel, ca un crestin predica si ii poate chema pe ceilalti la unitate si o poate face fie fundamentat biblic, fie fundamental plecand de la un program ideologic. Daca unitatea este prezentata ca un ideal bazat pe integritate si valori biblice (adevar, dragoste, credinta etc), atunci demersul este biblic. Daca unitatea este pur si simplu o unitate proclamata de dragul eficientei, bazata pe conformitate, ierarhie si structuri necontestate ce asigura regia extrem monocolora a actiunilor sau continuitatea de comanda a conducerii, si reprezinta modele sociologice prin excelenta, nu spirituale, atunci mesajul despre o astfel de unitate este mai degraba ideologic. Si dictaturile, de exemplu, asigura unitate, chiar monolitica – dar aceasta unitate nu este una de valori etice, biblice, ci de forta si de program social. Demersul pentru unitate devine suspect atunci cand un aparator al unitatii s-ar gandi, sa zicem, sau ar simti nevoia sa afirme ca individualismul sau independenta sunt non-valori, desfiintand, de exemplu orice diversitate si, desigur, orice dizidenta.

In privinta aceasta, s-ar parea ca ramane valid dictonul clasic Unitate in diversitate, la care am putea adauga formulari mai recente: unitate fara uniformitate si diversitate fara fragmentare (R.Lalonde).

O ilustratie biblica ar fi relevanta in aceasta privinta. In textul din 1 Regi 22.1-28 care il mentioneaza pe profetul Mica, vedem ca la curtea regelui lui Israel toti profetii de curte erau uniti si ii profeteau victoria la razboi, mai putin profetul Mica. Toti il felicitau pe imparat si il indemnau sa mearga la razboi, ca va birui, mai putin profetul Mica. Ba chiar, profetul Zedechia, un coleg, s-a aratat revoltat si l-a lovit peste fata atunci cand Mica a profetit infrangerea iminenta. Si totusi, Mica a fost cel care avea dreptate si numai el a fost cel care a adus o profetie adevarata, care s-a implinit.

Indoielile lui Toma

Apostolul Toma, recunoscut in traditia Bisericii ca un evanghelist de succes al subcontinentului indian, a ramas în conştiinţa creştinilor, în mod interesant, si poate nedrept – ori pe buna dreptate, ca un om al luptei cu indoielile. Dezamăgirea lui la vederea morţii lui Hristos şi indoiala cu privire la învierea şi arătarea lui au avut câteva cauze, simptome şi circumstanţe agravante pe care le putem întâlni şi noi în viaţa de credinţă:

a. Necredinta este ca un virus care stă să se dezvolte, care are o perioadă mare de incubaţie. Poţi să ştii că Dumnezeu există, dar să nu crezi că îţi vrea binele, ca Adam şi Eva, sau să crezi că este departe de tine. La moartea lui Lazăr, fratele Mariei şi Martei, Toma dădea semne că a ajuns să gândească destul de pesimist, el nu părea să aibă în minte gândul vindecării sau al învierii posibile a lui Lazăr, ci doar gândul morţii, eventual alături de Isus (Ioan 11.16); Toma este prezentat cu aceleaşi cuvinte ca şi în Ioan 20, „Toma, cel numit Geamănul”, ceea ce ne arată că Ioan îşi propune să dezvolte o temă legată de înviere şi de reacţia lui Toma.

b. Necredinţa hrăneşte dorinţa de izolare de ceilalţi. La adunarea ucenicilor în camera de sus, Toma nu a fost prezent, cel mai probabil din cauza dezamăgirii şi necredinţei. Dezamăgirea te izolează de prieteni. Necredinţa te izolează de credincioşi şi, într-un final, chiar de Dumnezeu.

c. Necredinţa trezeşte suspiciuni faţă de mărturia celorlalţi. Toma a contestat mărturia celorlalţi despre întâlnirea cu Hristos (o subiectivitate exacerbată), cu toate că îi cunoştea ca oameni serioşi şi fuseseră împreună timp de 3 ani, cel puţin. El nu este mulţumit cu mărturia lor şi doreşte o experienţă personală, nu doar să vadă rănile crucii pe trupul lui Isus, ci să le atingă, să preseze cu mâna peste cicatrice, să se convingă.

d. Necredinţa te face pretenţios. Toma a ajuns să îl ispitească pe Dumnezeu cu o cerere de experimentare personală a învierii lui Isus, care ar fi putut fi interpretată şi ca insolenţă (totuşi, Domnul i s-a arătat, conform cererii sale). El cere să îşi pună degetul şi să apese în urma rănii, pe cicatrice, ca să se convingă. Doreşte o dovadă materială. Este un fel de Arghezi care strigă că doreşte să îl pipăie pe Dumnezeu şi să strige „este!”. Cine nu primeşte mărturia lui Dumnezeu, şi chiar pe a oamenilor, îşi arată pe faţă necredinţa. Când Satana îl ispiteşte pe Isus să se arunce de pe acoperişul Templului, să vadă dacă Dumnezeu îşi va trimite îngerii să îl prindă, Isus îi răspunde: „să nu ispiteşti pe Dumnezeul tău”, Matei 4.6-7.

e. Necredinţa poate, totuşi, primi har, împreună însă cu mustrări. Toma a primit răspuns la cererea lui, deşi Domnul ar fi putut să îi dea doar o viziune ca să se încreadă în mărturia colegilor săi. Împreună cu vizitarea în carne şi oase a lui Isus şi cu arătarea semnelor crucii, Toma a primit şi o încurajare preţioasă, vecină cu mustrarea, atunci când Isus i-a spus: „Toma, nu fii necredincios, ci credincios. Tu ai văzut şi ai crezut… fericiţi sunt aceia care nu văd şi cred…”.

The new yellow submarine and its theology of sinking

A few decades ago, the Beattles were launching a famous hit, a very catchy song called “The Yellow Submarine”. Very colourful, very nice tune, too, very nice cover pictures for the LP vinyl disk, a very avant-guard video version, also. The chorus had everybody singing with great joy “We all live in our yellow submarine, yellow submarine, yellow submarine, We all live in our yellow submarine, yellow submarine, yellow submarine”.

In a funny way, I started to look at this stormy discussion stirred up by the loud and not very wise confessions of Joseph Ton, as to a way of living together in one big, yellow, noisy submarine, which, hopefully is not going to sink us altogether, but rather wake us up to reality. This is why, in a rather curious way, maybe one should rather thank Joseph Ton, not for his theology, but for providing his contemporaries with such an unexpected opportunity to go through a hectic, mad and, at the same time, lively experience of self analysis before God.

Not-being-a-cessationist, or being-a-cessationist have become the hot subjects of the day in the Romanian Baptist community. Being a Watcher (see the apocryphal book of 1 Enoch), or a Watchman (“strajer”, any link with Watchman Nee?), or not being a watcher or a watchman in the biblical sens, or being a poor biblical watchman, for that sake, has reclaimed a lot of the time and web pages of so many Baptists, Pentecostals, Charismatics and non-affiliated everything-else-type of evangelical Christians in Romania.

Of course, Ton cannot be right, theologically. How could he be? He feels, for instance, that he has made a major discovery, one of the greatest since the times of Reformation, suggesting that people should focus their Christian life on the Gospels, and not on the letters of Paul… Is this reinventing the ideea of Canon, or suggests, instead, with Kaesemann, the need for a Canon within the Canon, or is he playing right into the welcoming and suffocating embrace of Eastern Ortodoxy and of Roman-Catholicism, who have advocated a similar view since the Reformation? Has he become an out-of-reform and un-reforming would-not-be-evangelical-anymore believer, or is he a newly discovered charismatic-yet-still-would-be-traditionalist?

Then, of course, comes this rather naive claim that one would like to help the Watchmen movement in order to cleanse and keep their theology from excesses and heresies, quite clearly present at the present in their current practice and maybe theology (although I am not sure they could really boast with something that could be called a theology)? The charismatic movement has been around for some 50 years by now, with ups and downs, and nobody has yet reformed it theologically or made it safe from excesses; is Ton really thinking he would be the one to bring order into this happy hodge-podge of enthusiastic worshippers enamoured with themselves, cherrishing a new personality cultus and hypnotised by the captivating and mesmerizing sounds of modern instruments, and so often, of heresy, as well, and that he would, indeed, be able to embark successfully on such an educational entreprise, now, towards the end of his career and ministry?…

So, theologically, he appears to be on the wrong side, through and through. Ethically, his blunders are also impressive: was he right when he wrote against charismatic gifts and charismatic baptists, or is he right now when he has become one of these little brothers, worth defending, and claims spiritual gifts in a new fashion, so much at odds with what he got his friends and sympathisers used until recently? Was he right when he spoke in tongues but denied it in the open and fought against it, or now when he confesses it and probably, grooms it? He expects everybody else in the pentecostal and charismatic fold to welcome him in eagerness, yet their reaction has not been as enthusiastic as he might have thought.

In my opinion, all these, and many other objections along them, would not amount, really, to something entirely new. It is well known that Joseph Ton has always been a great educator, and more so than a great and subtle theologian. A fine analyst of ideologies and an intelligent debater, whom God has won for himself and attempted to reform, a gifted communicator able to challenge people, political structures, even states, playing dangerously with his ability of giving them the appearance of cooperation or the lack thereof… He would have liked to be an unchallenged master of meanings and appearances, of simple or double games, as they come, and of cultural, ideological projects, at a grand scale… And, of course, people would remember him as a steady advocate of personal holiness, and of the need for a deep personal relationship with God, one for which he could not find a better word than „love” (in a long and venerable, although not so often quoted Christian tradition, at least not amongst evangelicals)…

The question, to my mind, should be different, however. Instead of asking whether he was correct theologically, one should rather ask whether Ton was correct ideologically. Indeed, let us ask this question now: is Ton ideologically right?

Is there a way, by any chance, in which Romanian evangelicals are sadly going the downpath of traditionalism and institutionalism, of party building, of power games and struggles, looking for politically correct attitudes and alliances, or just for alliances – without any correctness at all, are they building a sort of high and dry type of new (yet old) protestant spirituality? Well, for if evangelicals are doing that, then, they are not in a position to be supported in this entreprise by the state, as in the case with Germany’s Lutheranism, or with England’s Anglicanism, in order to increase, or at least secure, the impact of Christian lives and Christian evangelical creeds on this world. Romania has got its traditional Eastern Orthodox Church, and that’s what the state seems to be supporting in a sort of candid semi-democratical way. Where is the real love for the Lord, then, the fervent quest for personal holiness, the solid Christian challenge to the paradigms of present day society, the sparkling spiritual intelligence at work and in mission, in the church and in the public agora, the spirit of ministry, all these traits that used to be the characteristics of Romanian evangelicalism? Are Romanian evangelicals any longer mounting a spiritual challenge to Romanian society, at large, or have they become a well integrated, quiet, not much troublesome, happy-going, well fed and well asleep type of modern religious community that the Lord might call “lukewarm”?

Ideologically this body seems in need for a sound of trumpet, of a spiritual battle trumpet. All right, it is not correct theologically to side up with the Watchers, Watchmen, whatever and whoever they might be. But is it correct to overlook quietly and without any reaction the increasing number of dying churches, where there is no dynamism, no joy, barely any inspired and inspiring message, and no transforming spiritual life? Is it correct to loose one’s vision about the Lord and his Kingdom to come, while striving for the small cakes of the present governments and falling for the future garlic and ducks of the United Europe, while loosing sight of the vivid horizons of the Holy Spirit works and of the our Lord’s great Commission?

I don’t think that Joseph Ton is right, theologically. But, in terms of long term sighting, he has allerted the Romanian evangelical world to a problem: who is in need of spiritual reform and why? This is ideology, indeed. Spiritual ideology. Shocking, but thought provoking. Like Isaac, many ages ago, looking through some heavy theological eyebrows of a late, venerable age, we should ask ourselves whether evangelicals are not, by any chance, feasting on a religious meal without knowing, really, whether it is Jacob or Esau that’s feeding them.

Otherwise, merrily treading on the waves of life, we might look like sailing all together on a fancy submarine that keeps everybody happy with a smooth and cheering song, without any need for spiritual reform, with a good and happy company where criticising has become a sin and sinking might look like a funny and desirable experience. Frozenly and shiningly dressed up in theological self-righteousness and protocoli-gorically correct, we then might well invite each other to sing altogether now:

As we live a life of ease
Everyone of us has all we need
Sky of blue and sea of green
In our yellow submarine.

We all live in our yellow submarine,
Yellow submarine, yellow submarine
We all live in our yellow submarine,
Yellow submarine, yellow submarine

Ma cheama Adam

Ma cheama Aram – este o carte clasica, al carei autor se numeste William Saroyan (Editura: Tineretului,  Anul publicării: 1968). Merita citita.  Si m-a inspirat sa exprim ceva: relaţia noastra strânsă cu Adam, ca stramos (respectiv Eva). C.S. Lewis pomeneşte în Leul, Dulapul şi Vrăjitoarea de fiicele Evei şi fiii lui Adam. Este o denumire generica interesanta. Ne aduce aminte ca, in definitiv, nu suntem chiar asa de diferiti de ei.

Ce suntem noi, erau si ei. Aceleaşi inclinaţii, talente, aceeaşi soartă. Din cauza aceasta Biblia este aplicabila tuturor, e permanent relevantă. Omul este acelasi, Dumnezeu este acelasi. Si planurile lui Dumnezeu.

Liviu Olah – obituary

Se duce, incet, generatia parintilor nostri, cei care acum sunt in a saptea decada a vietii. Intre ei, Liviu Olah a fost un evanghelist de exceptie, prin care Dumnezeu ne-a vorbit tuturor celor din Romania comunista, in anii 70-80. Daca Iosif Ton era vocea teologiei evanghelice, cu studiile sale in strainatate, daca Marcu Nichifor era vocea spiritualitatii evanghelice carismatice, ajunsa la noi din vremurile interbelice, Liviu Olah reprezenta o spiritualitate noua, moderna, a credinciosilor baptisti din Romania.

El a inteles ca intr-un veac in care informatia era mult ingradita, evanghelizarea nu ar fi mers inainte prin exercitii de comunicare inteligenta, teologica, ci prin sfintire personala si avant in ascultarea de Dumnezeu, prin dragoste si rugaciune. In privinta aceasta el a fost cat se poate de evanghelic, de baptist, intr-o lume ortodoxa, in care sfintenia personala este destul de rara, in orice caz, nu un fenomen de masa.

In al doilea rand, el a predicat, cum ziceam, foarte modern. Cand il ascultai, si l-am ascultat de multe ori, vedeai altfel lumea spirituala, cosmosul, planeta, continentele, prin ochii contemporanilor si printr-un limbaj extraordinar de actual. Dumnezeu era Dumnezeu tatal, tatal cosmosului, creatorul care pentru credinciosi era „taticul” (avva). Ascultatorii auzeau apoi despre Satan care era domnul intunericului, printul intunericului, si care era mereu infatisat ca invins si dezbracat de putere inaintea lui Dumnezeu: credinciosul din vremea aceea se simtea incurajat si entuziasmat sa traiasca in victoria lui Dumnezeu si se simtea aproape de El, in grija celui care a creat cerurile si pamantul. Ascultand evanghelia vestita de L. Olah te simteai, in acelasi timp extraordinar de integrat in lumea prezenta. Olah vorbea relativ usor despre stiinta, despre evenimentele lumii moderne, simteai ca lumea prezenta era sfintita, ca temeliile ei erau aceleasi cu ale mesajului biblic, te simteai acasa in batalia si in istoria mantuirii, nu strain si exilat, cum doreau comunistii sa ne simtim (asta nu inseamna ca apostolul Petru nu are dreptate cand spune ca suntem straini si calatori in lumea aceasta). Liviu Olah a detronat limbajul de lemn (generat adesea de rutina amvonala si de cea academica, in seminarii), intr-un mod categoric, si a adus o adiere proaspata de evanghelism actual, contemporan, la nivelul ascultatorilor. Ar fi bine ca mai multi predicatori contemporani sa prinda spiritul libertatii si bucuriei, al voiosiei cu care predica Liviu Olah.

In al treilea rand, cum multi au sesizat, el a fost un om de viziune, care a transmis duhul acesta multor altora: el se ruga pentru timpurile cand evanghelia se va vesti pe stadioane, la radio si la tv, cand libertatea vestirii va fi cu mult mai mare. In privinta aceasta, daca I. Ton visa scoli si influenta academica, L. Olah visa predicare si influenta in mass-media a crestinilor. Probabil ca acesta este punctul in care generatia noastra trebuie sa ceara cu intensitate, in rugaciune: Doamne, da-ne o viziune a lumii care va sa vina, a domniei Tale, a cresterii imparatiei tale!

Fara o viziune de anvergura, Biserica este slaba. Prin puterea Duhului, matura, cu viziune si dragoste, lucrarea Bisericii schimba lumea in care traim. Liviu Olah, multumim pentru dragoste si focul sfinteniei, si al predicarii, pentru slujirea de o viata. Domnul sa-ti ridice urmasi spirituali pe masura!

Trupul tau este al Domnului

Una din afirmatiile cele mai interesante din NT, cele mai surprinzatoare, este cea din 1 Corinteni 6:13, „Trupul este pentru Domnul şi Domnul este pentru trup”.  Contextul ne lămureşte un pic asupra inţelesului, dar nu suficient de mult. Trupul îi aparţine Domnului, cu Domnul trebuie să fie în legătură, nu cu o prostituată, aşa spune în 12-13. Interesul Domnului pentru trup este afirmat, apoi, în v. 14: Domnul va învia acest trup, este interesat în recuperarea sa, în aducerea lui la un nivel superior, la nivelul unui trup spiritual (1 Cor. 15). De unde acest interes al lui Dumnezeu pentru trupul uman? Care sunt implicaţiile acestui interes? În ce fel trupul este pentru Domnul şi Domnul pentru trup?

Pe deoparte, interesul poate veni din faptul ca omul este făcut după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu. Dumnezeu i-a suflat duh de viaţă (sau Duh de viaţă…). Deci, trupul uman este o creaţie specială, un proiect al lui Dumnezeu, făcut cu destinaţii speciale, cu perspective deosebite. Apoi, vedem că Dumnezeu s-a întrupat într-un astfel de trup. Isus, Fiul lui Dumnezeu, a primit un astfel de trup, îl are acum într-o formă înviată, glorificată, şi stă la dreapta Tatălui. A doua persoană din Trinitate stă la dreapta Tatălui, Dumnezeu adevărat din Dumnezeu adevărat, dar şi om adevărat, cu un trup adevărat. Domnul Isus se declară frate cu noi, cf. Evrei 2:11-18, şi între motive este tocmai împărtăşirea aceasta cu umanitatea, prin faptul că a primit un trup ca al nostru, dintr-al nostru (naşterea din fecioara Maria).

Trupul ar trebui folosit, deci, într-un mod care să îl slavească pe Dumnezeu. Într-o căsătorie după voia lui Dumnezeu, de exemplu. În performanţe gimnastice frumoase. În performanţe intelectuale remarcabile. În acţiuni inteligente, curajoase. Poate, în confruntări pentru dreptate… În viaţă sfântă. Cu un regim alimentar echilibrat. Nu târât în comportamente josnice, sau acţiuni păcătoase. Nu în beţii, nu în adulter. Nu în activităţi pornografice. Trebuie trupul admirat? Desigur, merită toată admiraţia. Faptul că arta găseşte în trupul uman unul din subiectele cele mai interesante este un reflex corect şi ireprimabil de admiraţie faţă de una din cele mai frumoase, mai remarcabile creaţii ale lui Dumnezeu. Aşa cum munţii sunt frumoşi, cum marea este frumoasă, aşa cum o floare sau un copac sau un râu este frumos, şi chiar mai mult, este corpul omenesc. Cine, însă poate admira frumuseţea deplină a corpului omenesc? Doar Dumnezeu. Pentru că el îi cunoaşte secretele, posibilităţile, perspectivele. Apoi, şi noi putem fi printre admiratori, deşi nu putem sesiza toate aspectele sale glorioase (pe de altă parte, noi ştim şi lipsurile sale actuale, într-un mod foarte personal). Noi nu putem absorbi toată gloria lui, însă. De aceea, ar trebui o oarecare reverenţă. Admiră operele de artă dar nu dori acces la intimitatea oamenilor, doar la cea a sotului-sotiei tale. Respecta trupurile lor, viata lor, intimitatea lor. Altfel, poti fi absorbit de o forta prea mare şi cazi in dependente artistic-etice (sau neetice) interesante. Singurul care poate pastra un echilibru artistic-etic perfect, în contemplarea trupului uman, este Dumnezeu. Accesul nostru echilibrat la aceasta temă nu poate fi decât parţial. Altfel eşuam în dependenţe sau blazare, sau dispreţ (don-juanii nu îşi pot stăpâni dorinţele; medicii văd nenumărate cazuri de boală şi moarte; stăpânii de sclavi şi conducătorii de lagăre de muncă forţată îşi bat joc de semnificaţia trupului omenesc, de om în sine – care devine doar o marfă, un obiect). Este bine zis, deci: trupul este pentru Domnul şi Domnul este pentru trup. Însă nu înţelegem, încă, toată adâncimea acestei afirmaţii…  

 

 

Ioan 14 şi discuţia despre destinaţii (II)

Răspunsul lui Isus faţă de obiecţiile lui Toma şi Filip (Ioan 14.5ff)  pune din nou pe tapet problema identităţii lui Isus. La Tatăl nu se ajunge pe un drum de câmpie sau de munte, ci Isus este Calea, Adevărul şi Viaţa. El este într-un mod special, în Tatăl, iar Tatăl este în Isus. Identitatea merge până acolo încât Isus spune că cine l-a văzut pe Isus, l-a văzut, de fapt, pe Tatăl. Cred că ucenicii au rămas total surprinşi de aceste cuvinte.  Isus le cere expres să creadă această afirmaţie, cel puţin pentru faptele pe care le face, promiţându-le că ei vor face chiar lucruri mai mari, dacă le cer în numele lui Isus. De fapt, spune el, el va face aceste lucruri mari, la cererea lor.

Aflăm, deci, că Isus are o relaţie deosebită cu Tatăl: sunt unul într-altul şi se văd unul prin celălalt. Mai mult, Tatăl acţionează în Isus, îşi face lucrările sale în Isus (prin Isus). Isus, în acelaşi timp, vorbeşte ceea ce vorbeşte, de la Tatăl, în cooperare cu Tatăl. Avem aici, fără discuţie, învăţătură treimică foarte puternică, deşi limbajul este intuitiv, şi nu unul specializat teologic. Mai înseamnă ceva: mântuitorul Isus nu a lăsat gândirea treimică exclusiv la latitudinea a ucenicilor săi, a Părinţilor Bisericii, care vor veni în timp. El le-a comunicat aceste adevăruri direct, într-un limbaj clar, chiar dacă nu în mod expres treimic. Cap 14-16 vorbesc despre Isus, despre Tatăl şi despre Duhul Sfânt într-un limbaj de întrepătrundere şi conlocuire, şi slujire reciprocă, din care nu reiese altceva decât o co-existenţă veşnică, o egalitate divină, o  interacţiune armonioasă, unită.

Mai aflăm şi că destinul celor credincioşi are un nume: eşti născut din nou ca să faci lucruri mari pentru Dumnezeu.

Viaţă şi ascultare

Când înţelegi că viaţa se sfârşeşte iremediabil în moarte, înţelegi că fiecare act de ascultare de Dumnezeu este un act de mântuire a vieţii.  Doar aşa capeţi un sens care accede la permanenţă. Mântuirea deplină o dă relaţia definitivă, totală, cu Isus Hristos, prin credinţă în el.

Ioan 14 şi discuţia despre destinaţii (I)

Capitolul 14 din Ioan este foarte intens, cum sunt, de altfel, şi alte capitole din această evanghelie. Mântuitorul Isus vorbeşte cu ucenicii săi, cu apostolii, despre sine şi despre ce urmează să se întâmple. Mai întâi, în 14.1-4, le spune să nu li se tulbure inima. În faţa morţii, în faţa persecuţiei, în faţa greutăţilor, inima ţi se poate tulbura. În mod special, la orizont era moartea lui Isus, crucificarea. El le dă soluţia de a crede în Dumnezeu, de înţelege că moartea lui nu este ceva ireversibil ci că se duce la Tatăl şi că va veni înapoi, şi ca sensul morţii lui este pozitiv, deoarece merge să le pregătească ucenicilor câte un loc ca să fie cu el mereu, lângă Tatăl (mone, monai – locuri personale, foarte posibil o paradigma a chiliilor preoţeşti din Templu). Finalul intervenţiei deschide însă o altă problemă: Isus spune că ei ştiu unde merge şi ştiu şi calea acolo, ceea ce, de fapt, este o supralicitare a minţii apostolilor. El împinge voit discuţia într-o direcţie dificilă, greu de sesizat.

Toma şi, apoi, Filip, arată cât de greu sesizabil este mesajul lui Isus. În mod evident, Toma se bazează pe paradigma spaţială, geografică. El obiectează că ucenicii nu ştiu unde, de fapt, merge Isus şi nici calea într-acolo nu o ştiu. Isus obiectează imediat cu o schimbare de paradigmă. În ce-l priveşte pe Dumnezeu Tatăl, calea şi locul nu sunt descrise de o paradigmă geografică. Calea este chiar Isus, care mai este şi adevărul şi viaţa. Toate aceste cuvinte indică o conştiinţă divină deplină. „Nimeni nu vine la Tatăl decât prin mine.” Isus merge chiar un pas mai departe afirmând, surprinzător, că ei deja l-au văzut pe Tatăl. Reacţia promptă a lui Filip arată că ucenicii acceptaseră deja adevărurile despre calea care este o persoană, Isus, şi relaţia cu el (adevărul, viaţa), şi că tainele Tatălui îi captivaseră. Filip însă doreşte un lucru foarte la locul său, care ne indică anume că nu înţelesese foarte bine întruparea lui Dumnezeu în Isus. El vrea să îl vadă  pe Tatăl şi „asta ne va fi suficient!” Ei priveau în direcţia care trebuie, la Tatăl, pentru că acolo va merge Isus, dar nu înţelegeau întruparea, că, anume, Isus este imaginea vizibilă a Tatălui (eikon, cf. Coloseni; character, cf. Evrei).

Cât de aventuroase şi îndrăzneţe erau discuţiile cu mântuitorul Isus! Cât de pasionant era să discuţi cu el! Nu cred că te puteai plictisi! La fiecare cuvânt apărea o dimensiune nouă, extraordinară, care cerea să fie şi ea explorată! De Paşti putem celebra această dimensiune a lui Isus, minunăţia discuţiilor cu El prin care picura vindecătoare, revelaţia divină. Să ştii că moartea nu este un final dureros şi că poţi merge cu Isus să îl vezi şi să fii cu Tatăl, iată o încurajare extraordinară la a trăi!

Apologetica şi limbajul

Apologetica este o problemă de limbaj: adevărurile vechi, eterne, despre Hristos şi despre Dumnezeu, sunt exprimate în limbaj nou.