Indoielile lui Toma

Apostolul Toma, recunoscut in traditia Bisericii ca un evanghelist de succes al subcontinentului indian, a ramas în conştiinţa creştinilor, în mod interesant, si poate nedrept – ori pe buna dreptate, ca un om al luptei cu indoielile. Dezamăgirea lui la vederea morţii lui Hristos şi indoiala cu privire la învierea şi arătarea lui au avut câteva cauze, simptome şi circumstanţe agravante pe care le putem întâlni şi noi în viaţa de credinţă:

a. Necredinta este ca un virus care stă să se dezvolte, care are o perioadă mare de incubaţie. Poţi să ştii că Dumnezeu există, dar să nu crezi că îţi vrea binele, ca Adam şi Eva, sau să crezi că este departe de tine. La moartea lui Lazăr, fratele Mariei şi Martei, Toma dădea semne că a ajuns să gândească destul de pesimist, el nu părea să aibă în minte gândul vindecării sau al învierii posibile a lui Lazăr, ci doar gândul morţii, eventual alături de Isus (Ioan 11.16); Toma este prezentat cu aceleaşi cuvinte ca şi în Ioan 20, „Toma, cel numit Geamănul”, ceea ce ne arată că Ioan îşi propune să dezvolte o temă legată de înviere şi de reacţia lui Toma.

b. Necredinţa hrăneşte dorinţa de izolare de ceilalţi. La adunarea ucenicilor în camera de sus, Toma nu a fost prezent, cel mai probabil din cauza dezamăgirii şi necredinţei. Dezamăgirea te izolează de prieteni. Necredinţa te izolează de credincioşi şi, într-un final, chiar de Dumnezeu.

c. Necredinţa trezeşte suspiciuni faţă de mărturia celorlalţi. Toma a contestat mărturia celorlalţi despre întâlnirea cu Hristos (o subiectivitate exacerbată), cu toate că îi cunoştea ca oameni serioşi şi fuseseră împreună timp de 3 ani, cel puţin. El nu este mulţumit cu mărturia lor şi doreşte o experienţă personală, nu doar să vadă rănile crucii pe trupul lui Isus, ci să le atingă, să preseze cu mâna peste cicatrice, să se convingă.

d. Necredinţa te face pretenţios. Toma a ajuns să îl ispitească pe Dumnezeu cu o cerere de experimentare personală a învierii lui Isus, care ar fi putut fi interpretată şi ca insolenţă (totuşi, Domnul i s-a arătat, conform cererii sale). El cere să îşi pună degetul şi să apese în urma rănii, pe cicatrice, ca să se convingă. Doreşte o dovadă materială. Este un fel de Arghezi care strigă că doreşte să îl pipăie pe Dumnezeu şi să strige „este!”. Cine nu primeşte mărturia lui Dumnezeu, şi chiar pe a oamenilor, îşi arată pe faţă necredinţa. Când Satana îl ispiteşte pe Isus să se arunce de pe acoperişul Templului, să vadă dacă Dumnezeu îşi va trimite îngerii să îl prindă, Isus îi răspunde: „să nu ispiteşti pe Dumnezeul tău”, Matei 4.6-7.

e. Necredinţa poate, totuşi, primi har, împreună însă cu mustrări. Toma a primit răspuns la cererea lui, deşi Domnul ar fi putut să îi dea doar o viziune ca să se încreadă în mărturia colegilor săi. Împreună cu vizitarea în carne şi oase a lui Isus şi cu arătarea semnelor crucii, Toma a primit şi o încurajare preţioasă, vecină cu mustrarea, atunci când Isus i-a spus: „Toma, nu fii necredincios, ci credincios. Tu ai văzut şi ai crezut… fericiţi sunt aceia care nu văd şi cred…”.

Reclame