Indoielile lui Toma

Apostolul Toma, recunoscut in traditia Bisericii ca un evanghelist de succes al subcontinentului indian, a ramas în conştiinţa creştinilor, în mod interesant, si poate nedrept – ori pe buna dreptate, ca un om al luptei cu indoielile. Dezamăgirea lui la vederea morţii lui Hristos şi indoiala cu privire la învierea şi arătarea lui au avut câteva cauze, simptome şi circumstanţe agravante pe care le putem întâlni şi noi în viaţa de credinţă:

a. Necredinta este ca un virus care stă să se dezvolte, care are o perioadă mare de incubaţie. Poţi să ştii că Dumnezeu există, dar să nu crezi că îţi vrea binele, ca Adam şi Eva, sau să crezi că este departe de tine. La moartea lui Lazăr, fratele Mariei şi Martei, Toma dădea semne că a ajuns să gândească destul de pesimist, el nu părea să aibă în minte gândul vindecării sau al învierii posibile a lui Lazăr, ci doar gândul morţii, eventual alături de Isus (Ioan 11.16); Toma este prezentat cu aceleaşi cuvinte ca şi în Ioan 20, „Toma, cel numit Geamănul”, ceea ce ne arată că Ioan îşi propune să dezvolte o temă legată de înviere şi de reacţia lui Toma.

b. Necredinţa hrăneşte dorinţa de izolare de ceilalţi. La adunarea ucenicilor în camera de sus, Toma nu a fost prezent, cel mai probabil din cauza dezamăgirii şi necredinţei. Dezamăgirea te izolează de prieteni. Necredinţa te izolează de credincioşi şi, într-un final, chiar de Dumnezeu.

c. Necredinţa trezeşte suspiciuni faţă de mărturia celorlalţi. Toma a contestat mărturia celorlalţi despre întâlnirea cu Hristos (o subiectivitate exacerbată), cu toate că îi cunoştea ca oameni serioşi şi fuseseră împreună timp de 3 ani, cel puţin. El nu este mulţumit cu mărturia lor şi doreşte o experienţă personală, nu doar să vadă rănile crucii pe trupul lui Isus, ci să le atingă, să preseze cu mâna peste cicatrice, să se convingă.

d. Necredinţa te face pretenţios. Toma a ajuns să îl ispitească pe Dumnezeu cu o cerere de experimentare personală a învierii lui Isus, care ar fi putut fi interpretată şi ca insolenţă (totuşi, Domnul i s-a arătat, conform cererii sale). El cere să îşi pună degetul şi să apese în urma rănii, pe cicatrice, ca să se convingă. Doreşte o dovadă materială. Este un fel de Arghezi care strigă că doreşte să îl pipăie pe Dumnezeu şi să strige „este!”. Cine nu primeşte mărturia lui Dumnezeu, şi chiar pe a oamenilor, îşi arată pe faţă necredinţa. Când Satana îl ispiteşte pe Isus să se arunce de pe acoperişul Templului, să vadă dacă Dumnezeu îşi va trimite îngerii să îl prindă, Isus îi răspunde: „să nu ispiteşti pe Dumnezeul tău”, Matei 4.6-7.

e. Necredinţa poate, totuşi, primi har, împreună însă cu mustrări. Toma a primit răspuns la cererea lui, deşi Domnul ar fi putut să îi dea doar o viziune ca să se încreadă în mărturia colegilor săi. Împreună cu vizitarea în carne şi oase a lui Isus şi cu arătarea semnelor crucii, Toma a primit şi o încurajare preţioasă, vecină cu mustrarea, atunci când Isus i-a spus: „Toma, nu fii necredincios, ci credincios. Tu ai văzut şi ai crezut… fericiţi sunt aceia care nu văd şi cred…”.

Anunțuri

Viaţă şi ascultare

Când înţelegi că viaţa se sfârşeşte iremediabil în moarte, înţelegi că fiecare act de ascultare de Dumnezeu este un act de mântuire a vieţii.  Doar aşa capeţi un sens care accede la permanenţă. Mântuirea deplină o dă relaţia definitivă, totală, cu Isus Hristos, prin credinţă în el.

Exodul 2: Moise, Isus, si muntele…

Este clar ca pentru crestini Exodul este o prefigurare a mantuirii prin Isus. Moise il prefigureaza pe mantuitorul Isus. Ca si Isus, el este ales de Dumnezeu, este organizator al preotiei lui Aaron, si are autoritate peste sistemul preotiei levitice, primeste cuvantul (Legea, tablele legii), si le da poporului, incheie un legamant cu poporul, din partea lui Dumnezeu. El este cel ales, singurul prin care Dumnezeu vorbeste si cu care vorbeste direct. Ceva interesant: Exod 33 spune ca Domnul accepta sa i se arate lui Moise, sa-i arate slava sa – dar nu din fata, ci dinapoi, ca sa nu moara. Moise e singurul om caruia Dumnezeu ii arata slava sa.

Dar ceea ce este mai interesant este ca Domnul i se adreseaza asa lui Moise: 3.19. Domnul a raspuns: „Voi face sa treaca pe dinaintea ta toata frumusetea Mea si voi chema Numele Domnului înaintea ta; Eu Ma îndur de cine vreau sa Ma îndur, si am mila de cine vreau sa am mila!”.

Se pare ca Moise vorbeste cu Isus, aici, iar Domnul (Isus) ii spune ca va chema numele Domnului (al lui Dumnezeu Tatal)! Ar fi prima intalnire dintre Moise si Isus, pe munte! Isus este sus, Moise este jos. La muntele schimbarii la fata, in NT, are loc a doua intalnire: Isus este jos si Moise este sus (Moise si Ilie vin din slava sa se intalneasca cu Isus, Fiul intrupat al lui Dumnezeu).

Despre Adam

Adam este frumos, este uimitor de inteligent – dar vulnerabil în mod fatal faţă de greşeli şi, în final, faţă de moarte. Dumnezeu l-a făcut din adamah, ţărână, şi l-a numit Adam: adică „om” – sau „Ţărân”… Era deschis spre perenitate, dar, cu aceeaşi uşurinţă, şi spre moarte. Dumnezeu l-a făcut după chipul său şi apoi s-a întrupat în chipul lui Adam, prin Hristos.

Acum, când moare un om, nu poţi să nu recunoşti validitatea jocului biblic de cuvinte:
Adam eşti, şi în adamah te vei întoarce,Ţărân eşti şi în ţărână te vei întoarce. Cum de poate Dumnezeu să ne arate şi din ce suntem dar să ne şi înnobileze în mod superlativ, prin mântuire şi prin naştere din nou?

Daniel şi rugăciunea

Daniel răspunde situaţiilor grele prin rugăciune. De fapt, el perseverează în rugăciunile lui, fiindcă se ruga la fel de intens şi înainte de situaţiile grele (cf. Dan. 6). El se roagă cu hotărâre, metodic (are propriile aranjamente simbolice şi de timp: camera de sus, ferestre deschise spre Ierusalim, de trei ori pe zi, etc.), şi variat (închinarea lui Daniel include rugăciuni de mijlocire, de laudă, de jale, de pocăinţă, ziua, noaptea, post, etc.). Nu e de mirare că Dumnezeu are lucruri importante să îi spună: Daniel se află mereu în legătură cu Dumnezeu şi ştie că are o identitate clară, că Dumnezeu are un plan cu el aici, în capitala unui imperiu păgân.

Daniel 6 şi leii

La început de an, câţiva tineri mi-au adus aminte de Daniel 6. Daniel se întâlneşte acolo cu leii, fiind trădat de colegii săi de guvern şi fiind predat soldaţilor – de regele Darius care ţinea, totuşi, la el – dar fusese înşelat prin linguşeală de miniştrii săi. Daniel scapă din groapa cu lei dar duşmanii săi pier ucişi tocmai de acei lei. E clar că se impune o observaţie: sunt lei care te mănâncă şi lei care nu te mănâncă! Dumnezeu face diferenţa. El te poate păzi de lei, le poate schimba meniul şi năravul. Doar de Dumnezeu să te temi şi de nimic altceva sau altcineva…