Ioan 14 şi discuţia despre destinaţii (I)

Capitolul 14 din Ioan este foarte intens, cum sunt, de altfel, şi alte capitole din această evanghelie. Mântuitorul Isus vorbeşte cu ucenicii săi, cu apostolii, despre sine şi despre ce urmează să se întâmple. Mai întâi, în 14.1-4, le spune să nu li se tulbure inima. În faţa morţii, în faţa persecuţiei, în faţa greutăţilor, inima ţi se poate tulbura. În mod special, la orizont era moartea lui Isus, crucificarea. El le dă soluţia de a crede în Dumnezeu, de înţelege că moartea lui nu este ceva ireversibil ci că se duce la Tatăl şi că va veni înapoi, şi ca sensul morţii lui este pozitiv, deoarece merge să le pregătească ucenicilor câte un loc ca să fie cu el mereu, lângă Tatăl (mone, monai – locuri personale, foarte posibil o paradigma a chiliilor preoţeşti din Templu). Finalul intervenţiei deschide însă o altă problemă: Isus spune că ei ştiu unde merge şi ştiu şi calea acolo, ceea ce, de fapt, este o supralicitare a minţii apostolilor. El împinge voit discuţia într-o direcţie dificilă, greu de sesizat.

Toma şi, apoi, Filip, arată cât de greu sesizabil este mesajul lui Isus. În mod evident, Toma se bazează pe paradigma spaţială, geografică. El obiectează că ucenicii nu ştiu unde, de fapt, merge Isus şi nici calea într-acolo nu o ştiu. Isus obiectează imediat cu o schimbare de paradigmă. În ce-l priveşte pe Dumnezeu Tatăl, calea şi locul nu sunt descrise de o paradigmă geografică. Calea este chiar Isus, care mai este şi adevărul şi viaţa. Toate aceste cuvinte indică o conştiinţă divină deplină. „Nimeni nu vine la Tatăl decât prin mine.” Isus merge chiar un pas mai departe afirmând, surprinzător, că ei deja l-au văzut pe Tatăl. Reacţia promptă a lui Filip arată că ucenicii acceptaseră deja adevărurile despre calea care este o persoană, Isus, şi relaţia cu el (adevărul, viaţa), şi că tainele Tatălui îi captivaseră. Filip însă doreşte un lucru foarte la locul său, care ne indică anume că nu înţelesese foarte bine întruparea lui Dumnezeu în Isus. El vrea să îl vadă  pe Tatăl şi „asta ne va fi suficient!” Ei priveau în direcţia care trebuie, la Tatăl, pentru că acolo va merge Isus, dar nu înţelegeau întruparea, că, anume, Isus este imaginea vizibilă a Tatălui (eikon, cf. Coloseni; character, cf. Evrei).

Cât de aventuroase şi îndrăzneţe erau discuţiile cu mântuitorul Isus! Cât de pasionant era să discuţi cu el! Nu cred că te puteai plictisi! La fiecare cuvânt apărea o dimensiune nouă, extraordinară, care cerea să fie şi ea explorată! De Paşti putem celebra această dimensiune a lui Isus, minunăţia discuţiilor cu El prin care picura vindecătoare, revelaţia divină. Să ştii că moartea nu este un final dureros şi că poţi merge cu Isus să îl vezi şi să fii cu Tatăl, iată o încurajare extraordinară la a trăi!

Lasă un răspuns

Te rog autentifică-te folosind una dintre aceste metode pentru a publica un comentariu:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s