Trupul tau este al Domnului

Una din afirmatiile cele mai interesante din NT, cele mai surprinzatoare, este cea din 1 Corinteni 6:13, „Trupul este pentru Domnul şi Domnul este pentru trup”.  Contextul ne lămureşte un pic asupra inţelesului, dar nu suficient de mult. Trupul îi aparţine Domnului, cu Domnul trebuie să fie în legătură, nu cu o prostituată, aşa spune în 12-13. Interesul Domnului pentru trup este afirmat, apoi, în v. 14: Domnul va învia acest trup, este interesat în recuperarea sa, în aducerea lui la un nivel superior, la nivelul unui trup spiritual (1 Cor. 15). De unde acest interes al lui Dumnezeu pentru trupul uman? Care sunt implicaţiile acestui interes? În ce fel trupul este pentru Domnul şi Domnul pentru trup?

Pe deoparte, interesul poate veni din faptul ca omul este făcut după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu. Dumnezeu i-a suflat duh de viaţă (sau Duh de viaţă…). Deci, trupul uman este o creaţie specială, un proiect al lui Dumnezeu, făcut cu destinaţii speciale, cu perspective deosebite. Apoi, vedem că Dumnezeu s-a întrupat într-un astfel de trup. Isus, Fiul lui Dumnezeu, a primit un astfel de trup, îl are acum într-o formă înviată, glorificată, şi stă la dreapta Tatălui. A doua persoană din Trinitate stă la dreapta Tatălui, Dumnezeu adevărat din Dumnezeu adevărat, dar şi om adevărat, cu un trup adevărat. Domnul Isus se declară frate cu noi, cf. Evrei 2:11-18, şi între motive este tocmai împărtăşirea aceasta cu umanitatea, prin faptul că a primit un trup ca al nostru, dintr-al nostru (naşterea din fecioara Maria).

Trupul ar trebui folosit, deci, într-un mod care să îl slavească pe Dumnezeu. Într-o căsătorie după voia lui Dumnezeu, de exemplu. În performanţe gimnastice frumoase. În performanţe intelectuale remarcabile. În acţiuni inteligente, curajoase. Poate, în confruntări pentru dreptate… În viaţă sfântă. Cu un regim alimentar echilibrat. Nu târât în comportamente josnice, sau acţiuni păcătoase. Nu în beţii, nu în adulter. Nu în activităţi pornografice. Trebuie trupul admirat? Desigur, merită toată admiraţia. Faptul că arta găseşte în trupul uman unul din subiectele cele mai interesante este un reflex corect şi ireprimabil de admiraţie faţă de una din cele mai frumoase, mai remarcabile creaţii ale lui Dumnezeu. Aşa cum munţii sunt frumoşi, cum marea este frumoasă, aşa cum o floare sau un copac sau un râu este frumos, şi chiar mai mult, este corpul omenesc. Cine, însă poate admira frumuseţea deplină a corpului omenesc? Doar Dumnezeu. Pentru că el îi cunoaşte secretele, posibilităţile, perspectivele. Apoi, şi noi putem fi printre admiratori, deşi nu putem sesiza toate aspectele sale glorioase (pe de altă parte, noi ştim şi lipsurile sale actuale, într-un mod foarte personal). Noi nu putem absorbi toată gloria lui, însă. De aceea, ar trebui o oarecare reverenţă. Admiră operele de artă dar nu dori acces la intimitatea oamenilor, doar la cea a sotului-sotiei tale. Respecta trupurile lor, viata lor, intimitatea lor. Altfel, poti fi absorbit de o forta prea mare şi cazi in dependente artistic-etice (sau neetice) interesante. Singurul care poate pastra un echilibru artistic-etic perfect, în contemplarea trupului uman, este Dumnezeu. Accesul nostru echilibrat la aceasta temă nu poate fi decât parţial. Altfel eşuam în dependenţe sau blazare, sau dispreţ (don-juanii nu îşi pot stăpâni dorinţele; medicii văd nenumărate cazuri de boală şi moarte; stăpânii de sclavi şi conducătorii de lagăre de muncă forţată îşi bat joc de semnificaţia trupului omenesc, de om în sine – care devine doar o marfă, un obiect). Este bine zis, deci: trupul este pentru Domnul şi Domnul este pentru trup. Însă nu înţelegem, încă, toată adâncimea acestei afirmaţii…  

 

 

Anunțuri

Ioan 14 şi discuţia despre destinaţii (II)

Răspunsul lui Isus faţă de obiecţiile lui Toma şi Filip (Ioan 14.5ff)  pune din nou pe tapet problema identităţii lui Isus. La Tatăl nu se ajunge pe un drum de câmpie sau de munte, ci Isus este Calea, Adevărul şi Viaţa. El este într-un mod special, în Tatăl, iar Tatăl este în Isus. Identitatea merge până acolo încât Isus spune că cine l-a văzut pe Isus, l-a văzut, de fapt, pe Tatăl. Cred că ucenicii au rămas total surprinşi de aceste cuvinte.  Isus le cere expres să creadă această afirmaţie, cel puţin pentru faptele pe care le face, promiţându-le că ei vor face chiar lucruri mai mari, dacă le cer în numele lui Isus. De fapt, spune el, el va face aceste lucruri mari, la cererea lor.

Aflăm, deci, că Isus are o relaţie deosebită cu Tatăl: sunt unul într-altul şi se văd unul prin celălalt. Mai mult, Tatăl acţionează în Isus, îşi face lucrările sale în Isus (prin Isus). Isus, în acelaşi timp, vorbeşte ceea ce vorbeşte, de la Tatăl, în cooperare cu Tatăl. Avem aici, fără discuţie, învăţătură treimică foarte puternică, deşi limbajul este intuitiv, şi nu unul specializat teologic. Mai înseamnă ceva: mântuitorul Isus nu a lăsat gândirea treimică exclusiv la latitudinea a ucenicilor săi, a Părinţilor Bisericii, care vor veni în timp. El le-a comunicat aceste adevăruri direct, într-un limbaj clar, chiar dacă nu în mod expres treimic. Cap 14-16 vorbesc despre Isus, despre Tatăl şi despre Duhul Sfânt într-un limbaj de întrepătrundere şi conlocuire, şi slujire reciprocă, din care nu reiese altceva decât o co-existenţă veşnică, o egalitate divină, o  interacţiune armonioasă, unită.

Mai aflăm şi că destinul celor credincioşi are un nume: eşti născut din nou ca să faci lucruri mari pentru Dumnezeu.

Viaţă şi ascultare

Când înţelegi că viaţa se sfârşeşte iremediabil în moarte, înţelegi că fiecare act de ascultare de Dumnezeu este un act de mântuire a vieţii.  Doar aşa capeţi un sens care accede la permanenţă. Mântuirea deplină o dă relaţia definitivă, totală, cu Isus Hristos, prin credinţă în el.

Ioan 14 şi discuţia despre destinaţii (I)

Capitolul 14 din Ioan este foarte intens, cum sunt, de altfel, şi alte capitole din această evanghelie. Mântuitorul Isus vorbeşte cu ucenicii săi, cu apostolii, despre sine şi despre ce urmează să se întâmple. Mai întâi, în 14.1-4, le spune să nu li se tulbure inima. În faţa morţii, în faţa persecuţiei, în faţa greutăţilor, inima ţi se poate tulbura. În mod special, la orizont era moartea lui Isus, crucificarea. El le dă soluţia de a crede în Dumnezeu, de înţelege că moartea lui nu este ceva ireversibil ci că se duce la Tatăl şi că va veni înapoi, şi ca sensul morţii lui este pozitiv, deoarece merge să le pregătească ucenicilor câte un loc ca să fie cu el mereu, lângă Tatăl (mone, monai – locuri personale, foarte posibil o paradigma a chiliilor preoţeşti din Templu). Finalul intervenţiei deschide însă o altă problemă: Isus spune că ei ştiu unde merge şi ştiu şi calea acolo, ceea ce, de fapt, este o supralicitare a minţii apostolilor. El împinge voit discuţia într-o direcţie dificilă, greu de sesizat.

Toma şi, apoi, Filip, arată cât de greu sesizabil este mesajul lui Isus. În mod evident, Toma se bazează pe paradigma spaţială, geografică. El obiectează că ucenicii nu ştiu unde, de fapt, merge Isus şi nici calea într-acolo nu o ştiu. Isus obiectează imediat cu o schimbare de paradigmă. În ce-l priveşte pe Dumnezeu Tatăl, calea şi locul nu sunt descrise de o paradigmă geografică. Calea este chiar Isus, care mai este şi adevărul şi viaţa. Toate aceste cuvinte indică o conştiinţă divină deplină. „Nimeni nu vine la Tatăl decât prin mine.” Isus merge chiar un pas mai departe afirmând, surprinzător, că ei deja l-au văzut pe Tatăl. Reacţia promptă a lui Filip arată că ucenicii acceptaseră deja adevărurile despre calea care este o persoană, Isus, şi relaţia cu el (adevărul, viaţa), şi că tainele Tatălui îi captivaseră. Filip însă doreşte un lucru foarte la locul său, care ne indică anume că nu înţelesese foarte bine întruparea lui Dumnezeu în Isus. El vrea să îl vadă  pe Tatăl şi „asta ne va fi suficient!” Ei priveau în direcţia care trebuie, la Tatăl, pentru că acolo va merge Isus, dar nu înţelegeau întruparea, că, anume, Isus este imaginea vizibilă a Tatălui (eikon, cf. Coloseni; character, cf. Evrei).

Cât de aventuroase şi îndrăzneţe erau discuţiile cu mântuitorul Isus! Cât de pasionant era să discuţi cu el! Nu cred că te puteai plictisi! La fiecare cuvânt apărea o dimensiune nouă, extraordinară, care cerea să fie şi ea explorată! De Paşti putem celebra această dimensiune a lui Isus, minunăţia discuţiilor cu El prin care picura vindecătoare, revelaţia divină. Să ştii că moartea nu este un final dureros şi că poţi merge cu Isus să îl vezi şi să fii cu Tatăl, iată o încurajare extraordinară la a trăi!