Liviu Olah – obituary

Se duce, incet, generatia parintilor nostri, cei care acum sunt in a saptea decada a vietii. Intre ei, Liviu Olah a fost un evanghelist de exceptie, prin care Dumnezeu ne-a vorbit tuturor celor din Romania comunista, in anii 70-80. Daca Iosif Ton era vocea teologiei evanghelice, cu studiile sale in strainatate, daca Marcu Nichifor era vocea spiritualitatii evanghelice carismatice, ajunsa la noi din vremurile interbelice, Liviu Olah reprezenta o spiritualitate noua, moderna, a credinciosilor baptisti din Romania.

El a inteles ca intr-un veac in care informatia era mult ingradita, evanghelizarea nu ar fi mers inainte prin exercitii de comunicare inteligenta, teologica, ci prin sfintire personala si avant in ascultarea de Dumnezeu, prin dragoste si rugaciune. In privinta aceasta el a fost cat se poate de evanghelic, de baptist, intr-o lume ortodoxa, in care sfintenia personala este destul de rara, in orice caz, nu un fenomen de masa.

In al doilea rand, el a predicat, cum ziceam, foarte modern. Cand il ascultai, si l-am ascultat de multe ori, vedeai altfel lumea spirituala, cosmosul, planeta, continentele, prin ochii contemporanilor si printr-un limbaj extraordinar de actual. Dumnezeu era Dumnezeu tatal, tatal cosmosului, creatorul care pentru credinciosi era „taticul” (avva). Ascultatorii auzeau apoi despre Satan care era domnul intunericului, printul intunericului, si care era mereu infatisat ca invins si dezbracat de putere inaintea lui Dumnezeu: credinciosul din vremea aceea se simtea incurajat si entuziasmat sa traiasca in victoria lui Dumnezeu si se simtea aproape de El, in grija celui care a creat cerurile si pamantul. Ascultand evanghelia vestita de L. Olah te simteai, in acelasi timp extraordinar de integrat in lumea prezenta. Olah vorbea relativ usor despre stiinta, despre evenimentele lumii moderne, simteai ca lumea prezenta era sfintita, ca temeliile ei erau aceleasi cu ale mesajului biblic, te simteai acasa in batalia si in istoria mantuirii, nu strain si exilat, cum doreau comunistii sa ne simtim (asta nu inseamna ca apostolul Petru nu are dreptate cand spune ca suntem straini si calatori in lumea aceasta). Liviu Olah a detronat limbajul de lemn (generat adesea de rutina amvonala si de cea academica, in seminarii), intr-un mod categoric, si a adus o adiere proaspata de evanghelism actual, contemporan, la nivelul ascultatorilor. Ar fi bine ca mai multi predicatori contemporani sa prinda spiritul libertatii si bucuriei, al voiosiei cu care predica Liviu Olah.

In al treilea rand, cum multi au sesizat, el a fost un om de viziune, care a transmis duhul acesta multor altora: el se ruga pentru timpurile cand evanghelia se va vesti pe stadioane, la radio si la tv, cand libertatea vestirii va fi cu mult mai mare. In privinta aceasta, daca I. Ton visa scoli si influenta academica, L. Olah visa predicare si influenta in mass-media a crestinilor. Probabil ca acesta este punctul in care generatia noastra trebuie sa ceara cu intensitate, in rugaciune: Doamne, da-ne o viziune a lumii care va sa vina, a domniei Tale, a cresterii imparatiei tale!

Fara o viziune de anvergura, Biserica este slaba. Prin puterea Duhului, matura, cu viziune si dragoste, lucrarea Bisericii schimba lumea in care traim. Liviu Olah, multumim pentru dragoste si focul sfinteniei, si al predicarii, pentru slujirea de o viata. Domnul sa-ti ridice urmasi spirituali pe masura!

Anunțuri

Ioan 14 şi discuţia despre destinaţii (II)

Răspunsul lui Isus faţă de obiecţiile lui Toma şi Filip (Ioan 14.5ff)  pune din nou pe tapet problema identităţii lui Isus. La Tatăl nu se ajunge pe un drum de câmpie sau de munte, ci Isus este Calea, Adevărul şi Viaţa. El este într-un mod special, în Tatăl, iar Tatăl este în Isus. Identitatea merge până acolo încât Isus spune că cine l-a văzut pe Isus, l-a văzut, de fapt, pe Tatăl. Cred că ucenicii au rămas total surprinşi de aceste cuvinte.  Isus le cere expres să creadă această afirmaţie, cel puţin pentru faptele pe care le face, promiţându-le că ei vor face chiar lucruri mai mari, dacă le cer în numele lui Isus. De fapt, spune el, el va face aceste lucruri mari, la cererea lor.

Aflăm, deci, că Isus are o relaţie deosebită cu Tatăl: sunt unul într-altul şi se văd unul prin celălalt. Mai mult, Tatăl acţionează în Isus, îşi face lucrările sale în Isus (prin Isus). Isus, în acelaşi timp, vorbeşte ceea ce vorbeşte, de la Tatăl, în cooperare cu Tatăl. Avem aici, fără discuţie, învăţătură treimică foarte puternică, deşi limbajul este intuitiv, şi nu unul specializat teologic. Mai înseamnă ceva: mântuitorul Isus nu a lăsat gândirea treimică exclusiv la latitudinea a ucenicilor săi, a Părinţilor Bisericii, care vor veni în timp. El le-a comunicat aceste adevăruri direct, într-un limbaj clar, chiar dacă nu în mod expres treimic. Cap 14-16 vorbesc despre Isus, despre Tatăl şi despre Duhul Sfânt într-un limbaj de întrepătrundere şi conlocuire, şi slujire reciprocă, din care nu reiese altceva decât o co-existenţă veşnică, o egalitate divină, o  interacţiune armonioasă, unită.

Mai aflăm şi că destinul celor credincioşi are un nume: eşti născut din nou ca să faci lucruri mari pentru Dumnezeu.

Ioan 14 şi discuţia despre destinaţii (I)

Capitolul 14 din Ioan este foarte intens, cum sunt, de altfel, şi alte capitole din această evanghelie. Mântuitorul Isus vorbeşte cu ucenicii săi, cu apostolii, despre sine şi despre ce urmează să se întâmple. Mai întâi, în 14.1-4, le spune să nu li se tulbure inima. În faţa morţii, în faţa persecuţiei, în faţa greutăţilor, inima ţi se poate tulbura. În mod special, la orizont era moartea lui Isus, crucificarea. El le dă soluţia de a crede în Dumnezeu, de înţelege că moartea lui nu este ceva ireversibil ci că se duce la Tatăl şi că va veni înapoi, şi ca sensul morţii lui este pozitiv, deoarece merge să le pregătească ucenicilor câte un loc ca să fie cu el mereu, lângă Tatăl (mone, monai – locuri personale, foarte posibil o paradigma a chiliilor preoţeşti din Templu). Finalul intervenţiei deschide însă o altă problemă: Isus spune că ei ştiu unde merge şi ştiu şi calea acolo, ceea ce, de fapt, este o supralicitare a minţii apostolilor. El împinge voit discuţia într-o direcţie dificilă, greu de sesizat.

Toma şi, apoi, Filip, arată cât de greu sesizabil este mesajul lui Isus. În mod evident, Toma se bazează pe paradigma spaţială, geografică. El obiectează că ucenicii nu ştiu unde, de fapt, merge Isus şi nici calea într-acolo nu o ştiu. Isus obiectează imediat cu o schimbare de paradigmă. În ce-l priveşte pe Dumnezeu Tatăl, calea şi locul nu sunt descrise de o paradigmă geografică. Calea este chiar Isus, care mai este şi adevărul şi viaţa. Toate aceste cuvinte indică o conştiinţă divină deplină. „Nimeni nu vine la Tatăl decât prin mine.” Isus merge chiar un pas mai departe afirmând, surprinzător, că ei deja l-au văzut pe Tatăl. Reacţia promptă a lui Filip arată că ucenicii acceptaseră deja adevărurile despre calea care este o persoană, Isus, şi relaţia cu el (adevărul, viaţa), şi că tainele Tatălui îi captivaseră. Filip însă doreşte un lucru foarte la locul său, care ne indică anume că nu înţelesese foarte bine întruparea lui Dumnezeu în Isus. El vrea să îl vadă  pe Tatăl şi „asta ne va fi suficient!” Ei priveau în direcţia care trebuie, la Tatăl, pentru că acolo va merge Isus, dar nu înţelegeau întruparea, că, anume, Isus este imaginea vizibilă a Tatălui (eikon, cf. Coloseni; character, cf. Evrei).

Cât de aventuroase şi îndrăzneţe erau discuţiile cu mântuitorul Isus! Cât de pasionant era să discuţi cu el! Nu cred că te puteai plictisi! La fiecare cuvânt apărea o dimensiune nouă, extraordinară, care cerea să fie şi ea explorată! De Paşti putem celebra această dimensiune a lui Isus, minunăţia discuţiilor cu El prin care picura vindecătoare, revelaţia divină. Să ştii că moartea nu este un final dureros şi că poţi merge cu Isus să îl vezi şi să fii cu Tatăl, iată o încurajare extraordinară la a trăi!