Viaţă şi ascultare

Când înţelegi că viaţa se sfârşeşte iremediabil în moarte, înţelegi că fiecare act de ascultare de Dumnezeu este un act de mântuire a vieţii.  Doar aşa capeţi un sens care accede la permanenţă. Mântuirea deplină o dă relaţia definitivă, totală, cu Isus Hristos, prin credinţă în el.

Reclame

Ioan 14 şi discuţia despre destinaţii (I)

Capitolul 14 din Ioan este foarte intens, cum sunt, de altfel, şi alte capitole din această evanghelie. Mântuitorul Isus vorbeşte cu ucenicii săi, cu apostolii, despre sine şi despre ce urmează să se întâmple. Mai întâi, în 14.1-4, le spune să nu li se tulbure inima. În faţa morţii, în faţa persecuţiei, în faţa greutăţilor, inima ţi se poate tulbura. În mod special, la orizont era moartea lui Isus, crucificarea. El le dă soluţia de a crede în Dumnezeu, de înţelege că moartea lui nu este ceva ireversibil ci că se duce la Tatăl şi că va veni înapoi, şi ca sensul morţii lui este pozitiv, deoarece merge să le pregătească ucenicilor câte un loc ca să fie cu el mereu, lângă Tatăl (mone, monai – locuri personale, foarte posibil o paradigma a chiliilor preoţeşti din Templu). Finalul intervenţiei deschide însă o altă problemă: Isus spune că ei ştiu unde merge şi ştiu şi calea acolo, ceea ce, de fapt, este o supralicitare a minţii apostolilor. El împinge voit discuţia într-o direcţie dificilă, greu de sesizat.

Toma şi, apoi, Filip, arată cât de greu sesizabil este mesajul lui Isus. În mod evident, Toma se bazează pe paradigma spaţială, geografică. El obiectează că ucenicii nu ştiu unde, de fapt, merge Isus şi nici calea într-acolo nu o ştiu. Isus obiectează imediat cu o schimbare de paradigmă. În ce-l priveşte pe Dumnezeu Tatăl, calea şi locul nu sunt descrise de o paradigmă geografică. Calea este chiar Isus, care mai este şi adevărul şi viaţa. Toate aceste cuvinte indică o conştiinţă divină deplină. „Nimeni nu vine la Tatăl decât prin mine.” Isus merge chiar un pas mai departe afirmând, surprinzător, că ei deja l-au văzut pe Tatăl. Reacţia promptă a lui Filip arată că ucenicii acceptaseră deja adevărurile despre calea care este o persoană, Isus, şi relaţia cu el (adevărul, viaţa), şi că tainele Tatălui îi captivaseră. Filip însă doreşte un lucru foarte la locul său, care ne indică anume că nu înţelesese foarte bine întruparea lui Dumnezeu în Isus. El vrea să îl vadă  pe Tatăl şi „asta ne va fi suficient!” Ei priveau în direcţia care trebuie, la Tatăl, pentru că acolo va merge Isus, dar nu înţelegeau întruparea, că, anume, Isus este imaginea vizibilă a Tatălui (eikon, cf. Coloseni; character, cf. Evrei).

Cât de aventuroase şi îndrăzneţe erau discuţiile cu mântuitorul Isus! Cât de pasionant era să discuţi cu el! Nu cred că te puteai plictisi! La fiecare cuvânt apărea o dimensiune nouă, extraordinară, care cerea să fie şi ea explorată! De Paşti putem celebra această dimensiune a lui Isus, minunăţia discuţiilor cu El prin care picura vindecătoare, revelaţia divină. Să ştii că moartea nu este un final dureros şi că poţi merge cu Isus să îl vezi şi să fii cu Tatăl, iată o încurajare extraordinară la a trăi!

Pipăirea lui Dumnezeu?

Cum să-l găseşti pe Dumnezeu prin „pipăire” măcar? Parcă Arghezi simţea nevoia de a-l găsi prin pipăire şi de a striga „Există!”, un fel de evrika! al credinciosului (în cazul lui Arghezi, al agnosticului, cf. Psalm: „Vrui, Doamne, să te pipăi pe spinare, Şi mai de-aproape să-ţi dau ghes, Cu recea mea-ncruntată întrebare: De ce nu vruşi să mi te-arăţi mai des?”…). Oricum, cert este că apostolul Pavel este citat în Fapte 17.27 că spune ceva asemănător filosofilor epicurieni şi stoici, anume că Dumnezeu i-a lăsat „să Îl caute pe Dumnezeu, măcar de l-ar găsi, chiar şi pipăind” (ori „bâjbăind”). Aici Pavel pare că face un joc de cuvinte (iar evanghelistul Luca îl înregistrează cu mare voioşie…) între a pipăi, a bâjbâi – verbul psilafao, psilafeseian, şi câteva demersuri de bază ale civilizaţiei greceşti: rădăcina verbului „a pipăi” era psao – care înseamnă „a atinge”, dar însemna şi „a cânta” (la instrument), dar şi „a face calcule” (psefizo, prin mutarea obiectelor în diverse grupe), sau „a vota” ori „a face legi” (cu ajutorul pietrelor, cu care se arăta votul), etc. Prin aliteraţie, de asemeni, poate fi implicat şi un joc de cuvinte între psao şi psilafeseian şi ideea de cautare a inţelepciunii, filosofia. Pavel este extraordinar de cuprinzător (şi ironic, chiar) în doar câteva cuvinte! Dumnezeu i-a lăsat pe greci să îşi exercite civilizaţia  într-un demers de căutare a divinului care nu înseamnă altceva decât o mare, măreaţă, glorioasă bâjbăire, o pipăire a divinului aparent distant…

Între timp, Dumnezeu este aproape şi se arată în persoana lui Isus, în învierea lui. Doamne, cât de inteligentă poate fi revelaţia Ta! Isus înseamnă nu numai revelarea lui Dumnezeu ci şi confirmarea căutărilor civilizaţiei umane.

O problemă de proiect: recuperarea mandatului…

Omul este un proiect, aşa cum se pare. Un proiect de mare anvergura. Asa se intelege din Geneza. Merită să explorăm un pic destinulul omului din perspectiva acestei idei, în termenii aceștia de proiect.

Astfel, Dumnezeu şi-a început proiectul, creându-l pe om după chipul și asemănarea sa, i-a dat viață din Duhul Sau,  şi i-a dat și un mandat clar: sa crească, să umple pământul şi să îl stapânească (ceea ce includea şi îngrijirea lui, i.e. managementul mediului, grija faţă de animale, etc.). Proiectul ca atare a fost imediat demarat. Limitele mandatului erau puse în viitor, cand acest mandat, probabil primul mandat al omenirii, va fi fost implinit (s-ar putea să existe şi posibilitatea unor alte mandate, în viitor…). Apoi, parte majoră din proiect a fost şi asemanarea cu Dumnezeu – dar se pare că ea nu este doar la nivel individual, ci şi la nivel de omenire – toata omenirea, pe ansamblul ei – ca proiect, este facuta sa fie dupa chipul si asemanarea lui Dumnezeu, sa reflecte chipul si asemanarea Sa. Toti oamenii, la un loc, cu darurile lor si unitatea lor ar trebui, se pare, în acest proiect, să reflecte chipul si asemănarea lui Dumnezeu. In viitor era și evaluarea împlinirii mandatului – iar aceasta, după căderea în păcat, a devenit ”ziua judecății”.

Apoi a intervenit deturnarea proiectului. Diavolul a intenționat să distruga tot proiectul „om”, să preia conducerea lui, să strice relatia dintre Dumnezeu si om. Ce face atunci Creatorul? El intră El insusi in proiect si devine om, intrupându-se prin Isus Hristos. Isus nu face stiinta sau politica revolutionara, dar el mediaza relatia omului cu Dumnezeu: traieste curat, dă învățătură adevărată, se dă pe sine ca jertfă pentru păcatul omului și dobândește dreptul la recuperarea proiectului – nașterea din nou, strângerea unui popor care să fie al lui Dumnezeu. Isus ne intoarce spre noi și spre Dumnezeu, ne redescoperă și ne restituie coordonatele esențiale ale umanității noastre. El este Domnul domnilor. El este confirmat în această poziție maximă de Dumnezeu. Isus vine în inima proiectului, ne salvează, ne umanizeaza, re-umanizează, redefinește ce înseamnă să fii om și ne re-leagă de Dumnezeu. Fără Isus proiectul om a pierdut orice șansă. Cu Isus, proiectul om este recuperat și chiar îmbunătăţit (upgradat?), este pus pe picioare din nou şi, anume, într-un mod glorios. El restaureaza chipul si asemănarea lui Dumnezeu în noi, individual și colectiv, ca omenire. De aceea, suntem legați de el în mod indisolubil. A alege între acceptarea lui Isus și respingerea lui, este totuna cu a alege între restaurarea umanității proprii şi colective, şi rămânerea în ruină – personală şi socială. Aceasta recuperare de proiect va fi evaluată în ziua judecății.

Soluția lui Dumnezeu a venit, deci, în timp ce proiectul se derula deja – dar fusese deturnat. Din punctul acesta de vedere, omenirea merge oricum înainte, spre împlinirea mandatului: ocuparea întregii planete, stăpânirea întregului pământ, îngrijirea lui (mai mult sau mai puţin reuşită). Dumnezeu nu are de gând, se pare, să intervină înainte de atingerea etapelor finale ale proiectului. Fără Isus, acest proiect înseamnă crimă, violență, stăpânirea dictatorilor, venirea şi instaurarea puterii lui Antihrist. Cu Isus, proiectul se reașează pe linia voinței lui Dumnezeu, creând într-o lume depravată un neam de oameni  credincioşi, care trăiesc după voia Lui.

Doamne Isuse, ce bine că ai venit în lumea ta și te-ai dat ca jertfă pentru noi! Glorie ție în veci! Îți mulțumim pentru toate și suntem lipiți de tine ca într-o mare familie, ca în familia lui Dumnezeu, pentru acum şi pentru viitor!

Exodul 2: Moise, Isus, si muntele…

Este clar ca pentru crestini Exodul este o prefigurare a mantuirii prin Isus. Moise il prefigureaza pe mantuitorul Isus. Ca si Isus, el este ales de Dumnezeu, este organizator al preotiei lui Aaron, si are autoritate peste sistemul preotiei levitice, primeste cuvantul (Legea, tablele legii), si le da poporului, incheie un legamant cu poporul, din partea lui Dumnezeu. El este cel ales, singurul prin care Dumnezeu vorbeste si cu care vorbeste direct. Ceva interesant: Exod 33 spune ca Domnul accepta sa i se arate lui Moise, sa-i arate slava sa – dar nu din fata, ci dinapoi, ca sa nu moara. Moise e singurul om caruia Dumnezeu ii arata slava sa.

Dar ceea ce este mai interesant este ca Domnul i se adreseaza asa lui Moise: 3.19. Domnul a raspuns: „Voi face sa treaca pe dinaintea ta toata frumusetea Mea si voi chema Numele Domnului înaintea ta; Eu Ma îndur de cine vreau sa Ma îndur, si am mila de cine vreau sa am mila!”.

Se pare ca Moise vorbeste cu Isus, aici, iar Domnul (Isus) ii spune ca va chema numele Domnului (al lui Dumnezeu Tatal)! Ar fi prima intalnire dintre Moise si Isus, pe munte! Isus este sus, Moise este jos. La muntele schimbarii la fata, in NT, are loc a doua intalnire: Isus este jos si Moise este sus (Moise si Ilie vin din slava sa se intalneasca cu Isus, Fiul intrupat al lui Dumnezeu).

Exodul 1: despre libertate, eroi si o masa (aproape) de toate zilele…

Despre ce este vorba in cartea Exod? Din punct de vedere al impartirii generale, despre iesirea propriu-zisa din Egipt a evreilor (Exod 1-15), despre prima etapa a drumului prin pustie si, apoi, despre darea Legii pe muntele Sinai (Exod 16-24), despre construirea cortului inchinarii (Exod 25-40). Din punct de vedere al subiectelor – sau a subiectului, cred ca este vorba, intr-adevar, in primul rand despre libertatea de a fi – si de a deveni – poporul lui Dumnezeu. De fapt, se ating mai multe subiecte: despre libertatea credinciosului, despre conducere, despre marile batalii ale credintei, despre viata de sfintenie zilnica si detaliile ei, despre felul in care se construieste poporul lui Dumnezeu, despre anticiparea lui Mesia prin tipul de profet si conducator al lui Moise, etc.

De obicei, se observa mult mai bine latura spectaculoasa a minunilor si victoriilor din Exod, a performantelor eroice. Exista si o latura mai domolita insa, care vorbeste despre viata de inchinare de zi cu zi. As propune, astfel, o paralela din mai multele care se gasesc in carte: Exod 25.23-30 si Exod 37.10-17, unde este vorba despre construirea mesei de punere inainte a painilor, din cortul inchinarii (iar mai tarziu, din templu). Aflam cu uimire ca masa a fost construita exact cum fusese aratat de Domnul, si textul arata foarte clar lucrul acesta (in 25 se dau poruncile venite din partea Domnului, in 37 se arata cum executarea lor a fost intocmai). Textele sunt pur si simplu scrise in oglinda, parca sunt trase la indigo… In plus, se arata priceperea mesterilor care au lucrat cu materiale de pret (aur curat, lemn de salcam), au lucrat frumos (cu chenare, cu poleiala buna, cu piese turnate cu grija, cu imbinari bine facute), au facut un lucru practic si mobil (masa era deplasata cu ajutorul drugilor). Cred ca asa ar trebui sa fie si viata crestina:de calitate, cu sensibilitate, practica – mobila (oriunde suntem acolo il slavim pe Dumnezeu), si foarte prompta in ascultarea de cuvantul lui Dumnezeu. Laitmotivul acesta ramane ca un ecou care nu dispare: asa cum a spus Domnul, exact asa s-a si facut! Nu doar eroii marilor batalii merita laude, ci si cei care construiesc mese din salcam si aur pentru Casa Domnului! Marile victorii se castiga intr-o zi, operele care dainuiesc si ne infrumuseteaza viata, se daltuiesc zilnic…