Cugetari despre abordarea ideologica sau biblica a unitatii unei Biserici

Unitatea Bisericii este un subiect interesant si foarte atractiv. Pot exista diverse cai de abordare a principiilor si exigentelor unitatii.

Ne-am putea imagina, ca exercitiu, ca exista abordari teologice si abordari ideologice ale unitatii. Am putea chiar incerca o definitie: demersul ideologic promoveaza un program de unitate sociala, sufleteasca, bazat pe ideologie, in timp ce demersul teologic biblic, promoveaza o unitate bazata pe valori spirituale, de credinta si etice, de tip biblic. Mai departe, ne-am putea gandi la cateva exemple.

Ne putem imagina, astfel, ca un crestin predica si ii poate chema pe ceilalti la unitate si o poate face fie fundamentat biblic, fie fundamental plecand de la un program ideologic. Daca unitatea este prezentata ca un ideal bazat pe integritate si valori biblice (adevar, dragoste, credinta etc), atunci demersul este biblic. Daca unitatea este pur si simplu o unitate proclamata de dragul eficientei, bazata pe conformitate, ierarhie si structuri necontestate ce asigura regia extrem monocolora a actiunilor sau continuitatea de comanda a conducerii, si reprezinta modele sociologice prin excelenta, nu spirituale, atunci mesajul despre o astfel de unitate este mai degraba ideologic. Si dictaturile, de exemplu, asigura unitate, chiar monolitica – dar aceasta unitate nu este una de valori etice, biblice, ci de forta si de program social. Demersul pentru unitate devine suspect atunci cand un aparator al unitatii s-ar gandi, sa zicem, sau ar simti nevoia sa afirme ca individualismul sau independenta sunt non-valori, desfiintand, de exemplu orice diversitate si, desigur, orice dizidenta.

In privinta aceasta, s-ar parea ca ramane valid dictonul clasic Unitate in diversitate, la care am putea adauga formulari mai recente: unitate fara uniformitate si diversitate fara fragmentare (R.Lalonde).

O ilustratie biblica ar fi relevanta in aceasta privinta. In textul din 1 Regi 22.1-28 care il mentioneaza pe profetul Mica, vedem ca la curtea regelui lui Israel toti profetii de curte erau uniti si ii profeteau victoria la razboi, mai putin profetul Mica. Toti il felicitau pe imparat si il indemnau sa mearga la razboi, ca va birui, mai putin profetul Mica. Ba chiar, profetul Zedechia, un coleg, s-a aratat revoltat si l-a lovit peste fata atunci cand Mica a profetit infrangerea iminenta. Si totusi, Mica a fost cel care avea dreptate si numai el a fost cel care a adus o profetie adevarata, care s-a implinit.

Reclame

Ma cheama Adam

Ma cheama Aram – este o carte clasica, al carei autor se numeste William Saroyan (Editura: Tineretului,  Anul publicării: 1968). Merita citita.  Si m-a inspirat sa exprim ceva: relaţia noastra strânsă cu Adam, ca stramos (respectiv Eva). C.S. Lewis pomeneşte în Leul, Dulapul şi Vrăjitoarea de fiicele Evei şi fiii lui Adam. Este o denumire generica interesanta. Ne aduce aminte ca, in definitiv, nu suntem chiar asa de diferiti de ei.

Ce suntem noi, erau si ei. Aceleaşi inclinaţii, talente, aceeaşi soartă. Din cauza aceasta Biblia este aplicabila tuturor, e permanent relevantă. Omul este acelasi, Dumnezeu este acelasi. Si planurile lui Dumnezeu.

Trupul tau este al Domnului

Una din afirmatiile cele mai interesante din NT, cele mai surprinzatoare, este cea din 1 Corinteni 6:13, „Trupul este pentru Domnul şi Domnul este pentru trup”.  Contextul ne lămureşte un pic asupra inţelesului, dar nu suficient de mult. Trupul îi aparţine Domnului, cu Domnul trebuie să fie în legătură, nu cu o prostituată, aşa spune în 12-13. Interesul Domnului pentru trup este afirmat, apoi, în v. 14: Domnul va învia acest trup, este interesat în recuperarea sa, în aducerea lui la un nivel superior, la nivelul unui trup spiritual (1 Cor. 15). De unde acest interes al lui Dumnezeu pentru trupul uman? Care sunt implicaţiile acestui interes? În ce fel trupul este pentru Domnul şi Domnul pentru trup?

Pe deoparte, interesul poate veni din faptul ca omul este făcut după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu. Dumnezeu i-a suflat duh de viaţă (sau Duh de viaţă…). Deci, trupul uman este o creaţie specială, un proiect al lui Dumnezeu, făcut cu destinaţii speciale, cu perspective deosebite. Apoi, vedem că Dumnezeu s-a întrupat într-un astfel de trup. Isus, Fiul lui Dumnezeu, a primit un astfel de trup, îl are acum într-o formă înviată, glorificată, şi stă la dreapta Tatălui. A doua persoană din Trinitate stă la dreapta Tatălui, Dumnezeu adevărat din Dumnezeu adevărat, dar şi om adevărat, cu un trup adevărat. Domnul Isus se declară frate cu noi, cf. Evrei 2:11-18, şi între motive este tocmai împărtăşirea aceasta cu umanitatea, prin faptul că a primit un trup ca al nostru, dintr-al nostru (naşterea din fecioara Maria).

Trupul ar trebui folosit, deci, într-un mod care să îl slavească pe Dumnezeu. Într-o căsătorie după voia lui Dumnezeu, de exemplu. În performanţe gimnastice frumoase. În performanţe intelectuale remarcabile. În acţiuni inteligente, curajoase. Poate, în confruntări pentru dreptate… În viaţă sfântă. Cu un regim alimentar echilibrat. Nu târât în comportamente josnice, sau acţiuni păcătoase. Nu în beţii, nu în adulter. Nu în activităţi pornografice. Trebuie trupul admirat? Desigur, merită toată admiraţia. Faptul că arta găseşte în trupul uman unul din subiectele cele mai interesante este un reflex corect şi ireprimabil de admiraţie faţă de una din cele mai frumoase, mai remarcabile creaţii ale lui Dumnezeu. Aşa cum munţii sunt frumoşi, cum marea este frumoasă, aşa cum o floare sau un copac sau un râu este frumos, şi chiar mai mult, este corpul omenesc. Cine, însă poate admira frumuseţea deplină a corpului omenesc? Doar Dumnezeu. Pentru că el îi cunoaşte secretele, posibilităţile, perspectivele. Apoi, şi noi putem fi printre admiratori, deşi nu putem sesiza toate aspectele sale glorioase (pe de altă parte, noi ştim şi lipsurile sale actuale, într-un mod foarte personal). Noi nu putem absorbi toată gloria lui, însă. De aceea, ar trebui o oarecare reverenţă. Admiră operele de artă dar nu dori acces la intimitatea oamenilor, doar la cea a sotului-sotiei tale. Respecta trupurile lor, viata lor, intimitatea lor. Altfel, poti fi absorbit de o forta prea mare şi cazi in dependente artistic-etice (sau neetice) interesante. Singurul care poate pastra un echilibru artistic-etic perfect, în contemplarea trupului uman, este Dumnezeu. Accesul nostru echilibrat la aceasta temă nu poate fi decât parţial. Altfel eşuam în dependenţe sau blazare, sau dispreţ (don-juanii nu îşi pot stăpâni dorinţele; medicii văd nenumărate cazuri de boală şi moarte; stăpânii de sclavi şi conducătorii de lagăre de muncă forţată îşi bat joc de semnificaţia trupului omenesc, de om în sine – care devine doar o marfă, un obiect). Este bine zis, deci: trupul este pentru Domnul şi Domnul este pentru trup. Însă nu înţelegem, încă, toată adâncimea acestei afirmaţii…  

 

 

Pipăirea lui Dumnezeu?

Cum să-l găseşti pe Dumnezeu prin „pipăire” măcar? Parcă Arghezi simţea nevoia de a-l găsi prin pipăire şi de a striga „Există!”, un fel de evrika! al credinciosului (în cazul lui Arghezi, al agnosticului, cf. Psalm: „Vrui, Doamne, să te pipăi pe spinare, Şi mai de-aproape să-ţi dau ghes, Cu recea mea-ncruntată întrebare: De ce nu vruşi să mi te-arăţi mai des?”…). Oricum, cert este că apostolul Pavel este citat în Fapte 17.27 că spune ceva asemănător filosofilor epicurieni şi stoici, anume că Dumnezeu i-a lăsat „să Îl caute pe Dumnezeu, măcar de l-ar găsi, chiar şi pipăind” (ori „bâjbăind”). Aici Pavel pare că face un joc de cuvinte (iar evanghelistul Luca îl înregistrează cu mare voioşie…) între a pipăi, a bâjbâi – verbul psilafao, psilafeseian, şi câteva demersuri de bază ale civilizaţiei greceşti: rădăcina verbului „a pipăi” era psao – care înseamnă „a atinge”, dar însemna şi „a cânta” (la instrument), dar şi „a face calcule” (psefizo, prin mutarea obiectelor în diverse grupe), sau „a vota” ori „a face legi” (cu ajutorul pietrelor, cu care se arăta votul), etc. Prin aliteraţie, de asemeni, poate fi implicat şi un joc de cuvinte între psao şi psilafeseian şi ideea de cautare a inţelepciunii, filosofia. Pavel este extraordinar de cuprinzător (şi ironic, chiar) în doar câteva cuvinte! Dumnezeu i-a lăsat pe greci să îşi exercite civilizaţia  într-un demers de căutare a divinului care nu înseamnă altceva decât o mare, măreaţă, glorioasă bâjbăire, o pipăire a divinului aparent distant…

Între timp, Dumnezeu este aproape şi se arată în persoana lui Isus, în învierea lui. Doamne, cât de inteligentă poate fi revelaţia Ta! Isus înseamnă nu numai revelarea lui Dumnezeu ci şi confirmarea căutărilor civilizaţiei umane.

O problemă de proiect: recuperarea mandatului…

Omul este un proiect, aşa cum se pare. Un proiect de mare anvergura. Asa se intelege din Geneza. Merită să explorăm un pic destinulul omului din perspectiva acestei idei, în termenii aceștia de proiect.

Astfel, Dumnezeu şi-a început proiectul, creându-l pe om după chipul și asemănarea sa, i-a dat viață din Duhul Sau,  şi i-a dat și un mandat clar: sa crească, să umple pământul şi să îl stapânească (ceea ce includea şi îngrijirea lui, i.e. managementul mediului, grija faţă de animale, etc.). Proiectul ca atare a fost imediat demarat. Limitele mandatului erau puse în viitor, cand acest mandat, probabil primul mandat al omenirii, va fi fost implinit (s-ar putea să existe şi posibilitatea unor alte mandate, în viitor…). Apoi, parte majoră din proiect a fost şi asemanarea cu Dumnezeu – dar se pare că ea nu este doar la nivel individual, ci şi la nivel de omenire – toata omenirea, pe ansamblul ei – ca proiect, este facuta sa fie dupa chipul si asemanarea lui Dumnezeu, sa reflecte chipul si asemanarea Sa. Toti oamenii, la un loc, cu darurile lor si unitatea lor ar trebui, se pare, în acest proiect, să reflecte chipul si asemănarea lui Dumnezeu. In viitor era și evaluarea împlinirii mandatului – iar aceasta, după căderea în păcat, a devenit ”ziua judecății”.

Apoi a intervenit deturnarea proiectului. Diavolul a intenționat să distruga tot proiectul „om”, să preia conducerea lui, să strice relatia dintre Dumnezeu si om. Ce face atunci Creatorul? El intră El insusi in proiect si devine om, intrupându-se prin Isus Hristos. Isus nu face stiinta sau politica revolutionara, dar el mediaza relatia omului cu Dumnezeu: traieste curat, dă învățătură adevărată, se dă pe sine ca jertfă pentru păcatul omului și dobândește dreptul la recuperarea proiectului – nașterea din nou, strângerea unui popor care să fie al lui Dumnezeu. Isus ne intoarce spre noi și spre Dumnezeu, ne redescoperă și ne restituie coordonatele esențiale ale umanității noastre. El este Domnul domnilor. El este confirmat în această poziție maximă de Dumnezeu. Isus vine în inima proiectului, ne salvează, ne umanizeaza, re-umanizează, redefinește ce înseamnă să fii om și ne re-leagă de Dumnezeu. Fără Isus proiectul om a pierdut orice șansă. Cu Isus, proiectul om este recuperat și chiar îmbunătăţit (upgradat?), este pus pe picioare din nou şi, anume, într-un mod glorios. El restaureaza chipul si asemănarea lui Dumnezeu în noi, individual și colectiv, ca omenire. De aceea, suntem legați de el în mod indisolubil. A alege între acceptarea lui Isus și respingerea lui, este totuna cu a alege între restaurarea umanității proprii şi colective, şi rămânerea în ruină – personală şi socială. Aceasta recuperare de proiect va fi evaluată în ziua judecății.

Soluția lui Dumnezeu a venit, deci, în timp ce proiectul se derula deja – dar fusese deturnat. Din punctul acesta de vedere, omenirea merge oricum înainte, spre împlinirea mandatului: ocuparea întregii planete, stăpânirea întregului pământ, îngrijirea lui (mai mult sau mai puţin reuşită). Dumnezeu nu are de gând, se pare, să intervină înainte de atingerea etapelor finale ale proiectului. Fără Isus, acest proiect înseamnă crimă, violență, stăpânirea dictatorilor, venirea şi instaurarea puterii lui Antihrist. Cu Isus, proiectul se reașează pe linia voinței lui Dumnezeu, creând într-o lume depravată un neam de oameni  credincioşi, care trăiesc după voia Lui.

Doamne Isuse, ce bine că ai venit în lumea ta și te-ai dat ca jertfă pentru noi! Glorie ție în veci! Îți mulțumim pentru toate și suntem lipiți de tine ca într-o mare familie, ca în familia lui Dumnezeu, pentru acum şi pentru viitor!

Exodul 1: despre libertate, eroi si o masa (aproape) de toate zilele…

Despre ce este vorba in cartea Exod? Din punct de vedere al impartirii generale, despre iesirea propriu-zisa din Egipt a evreilor (Exod 1-15), despre prima etapa a drumului prin pustie si, apoi, despre darea Legii pe muntele Sinai (Exod 16-24), despre construirea cortului inchinarii (Exod 25-40). Din punct de vedere al subiectelor – sau a subiectului, cred ca este vorba, intr-adevar, in primul rand despre libertatea de a fi – si de a deveni – poporul lui Dumnezeu. De fapt, se ating mai multe subiecte: despre libertatea credinciosului, despre conducere, despre marile batalii ale credintei, despre viata de sfintenie zilnica si detaliile ei, despre felul in care se construieste poporul lui Dumnezeu, despre anticiparea lui Mesia prin tipul de profet si conducator al lui Moise, etc.

De obicei, se observa mult mai bine latura spectaculoasa a minunilor si victoriilor din Exod, a performantelor eroice. Exista si o latura mai domolita insa, care vorbeste despre viata de inchinare de zi cu zi. As propune, astfel, o paralela din mai multele care se gasesc in carte: Exod 25.23-30 si Exod 37.10-17, unde este vorba despre construirea mesei de punere inainte a painilor, din cortul inchinarii (iar mai tarziu, din templu). Aflam cu uimire ca masa a fost construita exact cum fusese aratat de Domnul, si textul arata foarte clar lucrul acesta (in 25 se dau poruncile venite din partea Domnului, in 37 se arata cum executarea lor a fost intocmai). Textele sunt pur si simplu scrise in oglinda, parca sunt trase la indigo… In plus, se arata priceperea mesterilor care au lucrat cu materiale de pret (aur curat, lemn de salcam), au lucrat frumos (cu chenare, cu poleiala buna, cu piese turnate cu grija, cu imbinari bine facute), au facut un lucru practic si mobil (masa era deplasata cu ajutorul drugilor). Cred ca asa ar trebui sa fie si viata crestina:de calitate, cu sensibilitate, practica – mobila (oriunde suntem acolo il slavim pe Dumnezeu), si foarte prompta in ascultarea de cuvantul lui Dumnezeu. Laitmotivul acesta ramane ca un ecou care nu dispare: asa cum a spus Domnul, exact asa s-a si facut! Nu doar eroii marilor batalii merita laude, ci si cei care construiesc mese din salcam si aur pentru Casa Domnului! Marile victorii se castiga intr-o zi, operele care dainuiesc si ne infrumuseteaza viata, se daltuiesc zilnic…