Pipăirea lui Dumnezeu?

Cum să-l găseşti pe Dumnezeu prin “pipăire” măcar? Parcă Arghezi simţea nevoia de a-l găsi prin pipăire şi de a striga “Există!”, un fel de evrika! al credinciosului (în cazul lui Arghezi, al agnosticului, cf. Psalm: “Vrui, Doamne, să te pipăi pe spinare, Şi mai de-aproape să-ţi dau ghes, Cu recea mea-ncruntată întrebare: De ce nu vruşi să mi te-arăţi mai des?”…). Oricum, cert este că apostolul Pavel este citat în Fapte 17.27 că spune ceva asemănător filosofilor epicurieni şi stoici, anume că Dumnezeu i-a lăsat “să Îl caute pe Dumnezeu, măcar de l-ar găsi, chiar şi pipăind” (ori ”bâjbăind”). Aici Pavel pare că face un joc de cuvinte (iar evanghelistul Luca îl înregistrează cu mare voioşie…) între a pipăi, a bâjbâi – verbul psilafao, psilafeseian, şi câteva demersuri de bază ale civilizaţiei greceşti: rădăcina verbului “a pipăi” era psao – care înseamnă “a atinge”, dar însemna şi “a cânta” (la instrument), dar şi “a face calcule” (psefizo, prin mutarea obiectelor în diverse grupe), sau “a vota” ori “a face legi” (cu ajutorul pietrelor, cu care se arăta votul), etc. Prin aliteraţie, de asemeni, poate fi implicat şi un joc de cuvinte între psao şi psilafeseian şi ideea de cautare a inţelepciunii, filosofia. Pavel este extraordinar de cuprinzător (şi ironic, chiar) în doar câteva cuvinte! Dumnezeu i-a lăsat pe greci să îşi exercite civilizaţia  într-un demers de căutare a divinului care nu înseamnă altceva decât o mare, măreaţă, glorioasă bâjbăire, o pipăire a divinului aparent distant…

Între timp, Dumnezeu este aproape şi se arată în persoana lui Isus, în învierea lui. Doamne, cât de inteligentă poate fi revelaţia Ta! Isus înseamnă nu numai revelarea lui Dumnezeu ci şi confirmarea căutărilor civilizaţiei umane.