Adam este frumos, este uimitor de inteligent – dar vulnerabil în mod fatal faţă de greşeli şi, în final, faţă de moarte. Dumnezeu l-a făcut din adamah, ţărână, şi l-a numit Adam: adică “om” – sau “Ţărân”… Era deschis spre perenitate, dar, cu aceeaşi uşurinţă, şi spre moarte. Dumnezeu l-a făcut după chipul său şi apoi s-a întrupat în chipul lui Adam, prin Hristos.
Acum, când moare un om, nu poţi să nu recunoşti validitatea jocului biblic de cuvinte:
Adam eşti, şi în adamah te vei întoarce,Ţărân eşti şi în ţărână te vei întoarce. Cum de poate Dumnezeu să ne arate şi din ce suntem dar să ne şi înnobileze în mod superlativ, prin mântuire şi prin naştere din nou?
Ce bine era dacă liberul arbitru i se insera lui Adam în textura fiinţei sale abia după ce trecea momentul căderii.