Am văzut de curând o imagine interesantă denumită ”autoportret”: o pisică se priveşte în oglindă şi acolo vede un leu. Poate că se vede pe sine, sau poate că nu… Ce a vrut oare să spună autorul imaginii? Avem mai multe opţiuni:
2. fie că pisica vede în oglindă relaţia sa naturală, înrudirea cu felinele mari. Atunci oglinda nu mai este o oglinda ideală, ci una reală, care reflectă imagini adevărate şi ii aduce aminte pisicii că, de fapt, nu face parte dintr-o specie minoră, ci este înrudită chiar cu regele animalelor. Aplicatia crestină este, în acest caz, foarte directă: şi noi ne aducem aminte că suntem fiii (fiicele) lui Dumnezeu. Tot aici, insă, dacă oglinda arată adevarata natura a pisicii, poate fi şi o altă aplicatie: pisica este tot din neamul leului, nu te lăsa vrăjit de farmecele ei, pentru că “pisica blândă zgârie rău”.
3. fie că pisica vede în oglindă un leu, dar in acest caz caz oglinda este mincinoasă iar ilustraţia (ca şi aplicaţia) este ironică: pentru ca sa te vezi leu trebuie sa fii leu, nu pisică. Sau, degeaba te crezi leu, ca tot pisica rămâi, dacă eşti pisică. Aplicaţia ar fi, poate: haideţi să fim realişti, cine e pisică e pisică, cine e leu e leu, sa nu ne mai dăm drept altceva – sau altcineva.
Propun un exerciţiu asemănător, cu un leu care se uită în oglindă şi se vede pisică. Aici ar interveni, probabil, şi o serie de evaluări psihologice, pe care cu greu le-am evitat în primul caz…
Dacă ne-am uita în oglindă şi ne-am privi, noi, oamenii, ce ar trebui să spunem despre noi? Ce părere aveţi?
Iti trebuie imaginatie ca sa vezi ceva, dar si credinta. Chipul lui Dumnezeu? Caderea? O promisiune? Un frate al lui Isus?